EPILOG LA PREŞEDINTELE BĂSESCU

Cascada de derapaje prezidenţiale adusă în punctul de maxim de declaraţiile – aparent confuze (afirmaţii şi eschive), dar cu glazură/ ingrediente de „şmecherie” provincială – în cazul privatizării CFR Marfă precum şi obsesia Udrea* pentru care răvăşeşte diversionist viaţa politică, i-au retezat dreptul şefului statului de a rămâne în scenă, sub orice formă, după epuizarea mandatului.

La limită, chiar şi dreptul de a proiecta public puncte de vedere.

Exprim această poziţie la fel de clar ca atunci când m-am pronunţat ferm împotriva loviturii de stat, intuind şi deznodământul final al acelei afaceri mizerabile. Acum, preşedintele Traian Băsescu va trebui să se retragă, fără condiţii. Dacă nu o va face, poate culege din mediul imponderal sute de argumente aluzive care cumulativ dau imaginea viitorului său.

Este o temă de reflecţie pentru întreaga echipă a preşedintelui, incluzând policy support-ul din instituţiile statului.

Ar fi o imensă greşeală să se creadă că rezolvarea ecuaţiei se poate face prin aranjamente între persoane. Numele invocate sau intuite din preambulul acestui text nu sunt nume ale jocului, ci eventual pretextele unui sfârşit anunţat. Timpul a trecut şi pentru aranjamente instituţionale iar reluarea băilor de mulţime nu mai spală.

Numele jocului este atitudinea şi poziţionarea preşedintelui. Şi intenţiile sale – care se cunosc. Şi care se amplifică în dislexia lor. Preşedintele a trecut Rubiconul.

Agenda de stat a fost înlocuită cu o agendă integral personală.

La fel ca în cazul oricărui lider autoritar, deşi cu certe merite în modernizarea statului, există o neputinţă psihologică de a înţelege timpul exit-ului. Recunosc, personal, preşedintelui Traian Băsescu o sumă importantă de fapte pozitive şi sunt de părere că aprecierea globală a activităţii sale l-ar pune în galeria reformatorilor. Nu sunt singurul cu o atare percepţie.

„Omeneşte” este, într-un fel, de înţeles cramponarea sa şi iluzia invulnerabilităţii şi a necesităţii sale perpetue. Ca raţiune de stat, asemenea argumente sunt inadecvate.

În cazul unei opoziţii, cred că este posibil să nu funcţioneze niciun fel de acord, promisiune sau „garanţie”. Or, cât de „singur” a luptat Traian Băsescu în aceşti ani intră într-o discuţie despre imagologie şi folclor!

Suporterii importanţi de ieri (prefer această formulă evazivă) nu mai contează pe opiniile liderului român, după cum nu contează prea mult nici pe premierul Victor Ponta, dincolo de oportunismul „de serviciu” din „zona mare”. În acelaşi registru, Crin Antonescu se poate considera, în măsura în care înţelege interesul naţional, afară din joc.

(Există un vacuum la prezidenţialele viitoare, posibil de umplut, pe o formulă consensuală de compromis de către un independent care să constituie o garanţie sub toate aspectele şi care să fie susţinut de aparatele de partid în mod indirect. Intuiesc unul sau două nume. Dar aici, planăm în zona speculaţiei).

Se ridică, la zi, nişte semne de întrebare legitime. Instituţii importante care alcătuiesc osatura statului, acuză restauraţia pornită de stânga. Nu cumva, pe acest fond, „anularea” vocii şi a acţiunilor preşedintelui, corelat cu tentativele Guvernului Ponta de reintroducere a firului scurt demnitar-magistrat, fac ca problema independenţei justiţiei şi a serviciilor de intelligence să capete o turnură nedorită?-se tem acestea.

Unele dintre instituţii asteaptă, din reflex, o nouă soluţie miracol dinspre Cotroceni. Altele se implică, în mod eronat, s-o confecţioneze. Cert este că, coabitarea în justiţie ar putea să instaleze în final un surogat periculos, specific deceniilor trecute: dreptatea în termeni de oportunitate, Sistemul nu cedează deocamdată, însă simte nevoia unui sprijin din exteriorul său. Asta este la fel de cert.

Dar nu un Traian Băsescu, căzut cu totul în războaiele personale, mai poate fi cheia. Dimpotrivă, inclusiv prin jocul politic de dezbinare a dreptei, preşedintele a devenit o contrasoluţie. Pe o diagnoză minimală o eventuală restauraţie este potenţată de vocea firavă a societăţii civile şi de debalansarea scenei politice.

Pentru jalonarea viitorului, două sunt temele mari ale următoarei perioade: eliminarea influenţei prezidenţiale şi compunerea unei alternative de dreapta în jurul unui PDL reformat, cu figuri de tipul Cătălin Predoiu, Monica Macovei, etc. care să exercite cenzura publică asupra actelor guvernului Ponta. Ideea unui guvern din umbră cu profesionişti necompromişi este o piesă importantă în relansarea dezbaterilor publice de forţă.

Poate cumva, vom asista şi la „o a doua venire a lui Morar”, prea tânăr pentru a se epuiza în birocraţia septică de la CC.

Între timp, să reamintim că Guvernul Ponta are răspunderea deplină asupra stării naţiunii, în toate capitolele sale.

________

*Elena Udrea este un politician cu o anumită forţă. Revenirea sa în prim plan depinde de însuşirea lecţiei decenţei. Decenţei, cu majuscule.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *