REGIONALIZAREA ROMÂNEASCĂ ŞI MARELE PROIECT EUROPEAN

Rătăciţi în marele bazar cu amănunte tactice, în general politicienii nu văd în regionalizare un episod al Marelui Proiect European, care, într-un ciclu de câteva secole va dezmembra pentru a recompune o altă realitate antropo-geografică în termenii, acum futurişti, ai unei naţiuni europene cu „dialecte” naţionale de muzeu etnografic.

După caz, tăieturile, delimitările de teritoriu şi putere locală măsoară fidelităţi şi interese tranzitorii. Contraatacurile se opresc şi ele la poarta momentului. Sau ţin de dogmatisme şi frustrări de tot soiul. Poate că nu este nefiresc: în fond aceasta e lupta politică sau/şi ideologică pretutindeni. O luptă hic et nunc. De aceea, nevoia de vizionari conectaţi, de strategi realişti se acutizează.

Într-o conferinţă cvasipublică, geranţi ai CFR şi Bilderberg au explicat, în urmă cu doi ani la Bucureşti, imposibilitatea acceptării eşecului Proiectului European prin într-adevăr extraordinara investiţie financiară dar, în primul rând, prin consumul de resursă intelectuală şi morală. E drept, întrebarea românească fusese mai prozaică şi specioasă: „Va fi lăsată Grecia să se prăbuşească?”. Şi Grecia nu a fost lăsată.

Nu poate fi pusă numai pe seama specificului naţional românesc miopia îmbrăcată în hainele pragmatismului. În executivul european – două etaje mai jos faţă de stratul de care am amintit – subzista personaje „aplicate” tip Gunther Oettinger care, replicând la insuccesul Nabucco a conchis în maniera patetică a unui lumpen proletar căzut în cugetare sub efectul unei băuturi spirtoase că „la urma urmei totul se reduce la bani”.

Dacă ar fi fost strict aşa, atunci la ce bun Uniunea Europeană însăşi? Sau fondurile de coeziune menite să egalizeze socialul pe principiul vaselor comunicante? Sau salvarea unor state în pragul falimentului? Sau civilizaţia greco-romană, Renaşterea? În general, de ce intelectul şi nu instinctul primar?

Provincialul vulgar şi grobian e însă, uneori, util în execuţie!

         S-ar zice că CFR, Bilderberg sau Trilaterala sunt poezia. În timp ce un Comisar European e „acţiunea” şi puterea însăşi, este proza. De fapt, raportul este comparabil cu acela dintre creier şi muşchi – cu codicilul că muşchiul nu are conştiinţa de sine.

Am încercat să exprim, într-un working lunch, cu liderii unui important partid, o hartă a formării şi implementării deciziei la scară globală, provocat fiind tocmai de subiectul regionalizării care „ne este băgată pe gât de alţii, fără să ne întrebe”. O hartă aşa cum am văzut-o eu. Mă tem, însă, că generaţia mediană a anilor ’50 şi ’60 nu mai poate capta această undă.

Am fost chestionat, de asemenea, cum de au putere „grupurile de reflecţie” dacă nu există nicio conspiraţie? Sau, poate este un truc şi n-au?

Un exemplu – şcoala este chiar Big Data despre care am mai scris. Transformarea conceptului în lege obligatorie pentru cetăţeni nu se produce din senin decât pentru cei neatenţi.

Există, la nivel global, o constelaţie densă de grupuri think-tank care produc scenarii pentru viitor, în baza unor studii şi informaţii privilegiate – de tipul Rand Corporation.

Există, de asemenea, formate grupuri de reflecţie multidisciplinare şi multinaţionale de individualităţi pregnante omogenizate în decenii de dezbatere în echipa de tipul CFR, Bilderberg sau Trilaterala.

Există o pleiadă de forumuri anuale de la Davos la World Policy Conference unde „cercul se lărgeşte” ideile fiind difuzate spre elitele supra-naţionale sau naţionale – mirare mare, prin oameni!!.

Există şi o presă aparte: Foreign Policy, Foreign Affairs, The Economist etc, care rulează ideile şi conceptele prin mediile specializate.

        Dar, există oare şi SURSA, centrul care vede viitorul şi lansează provocările? Probabil, nu. Putem vorbi însă despre o comunicare permanentă între aceste grupuri şi instituţii şi despre ideea feed-back-ului dinspre suprafeţe cât mai largi de competenţă.

Perioada de gestaţie a unui concept durează uneori câţiva ani. Alteori, decenii. Timp în care el poate fi întâlnit în spaţiul public, ca o magmă brută sau puţin prelucrată. Este supus ajustărilor şi corecţiilor şi, ulterior, denumit comercial (branduit).

Big Data a apărut în urmă cu 4-5 ani ca schiţă. În acest an, a primit botezul public în Foreign Affairs. Apoi, a intrat pe agenda Bilderberg, care acum este transparentă. Zeci de alte Forumuri regionale sau globale, informale sau nu, îl vor aborda critic, filtrându-l şi decantându-l.

Apoi, de pe mesele informale – la care participă oficiali ai guvernelor, parlamentari, vectori de opinie va intra pe agenda formală. În UE, vor apărea iniţiative legislative. Se vor dezbate din nou – în premieră, poate, pentru neiniţiaţi. Vor deveni legislaţie europeană prevalentă asupra legislaţiilor naţionale. Ciclul se va închide în mod firesc. Atunci, Big Data se va desface în legislaţie primară şi secundară şi în România. Iar politicienii, ocupaţi cu segmentarea resurselor, se vor mira ca de o girafă intrată pe furiş în living.

Comanditarul unei teme poate fi un guvern, un grup sau o persoană. Validarea se face însă în raport cu răspunsul la o necesitate şi nu prin impunere.

Interesant de semnalat că, în tot acest traseu, România are o reprezentare infimă numeric iar transmisia în mediul elitelor româneşti a „agendei” este îngreunată de puţinătatea spaţiilor de intersecţie dar şi de lipsa apetitului. În acest mod, România se autoprivează de o participare activă din faza primară a ideilor şi este obligată săînghită” cum am mai spus, producţii care par „forme fără fond”.

Un lider de corporaţie mi-a mărturisit că a văzut o ciornă de hartă a regiunilor europene încă din anii ’90, la sediul său central din Londra. Marele Proiect European, pe care nu-l vedem complet din cauza copacilor a început demult. Cu mult înainte de Comunitatea Oţelului şi Cărbunelui ca viziune şi concept – mamă. Părţile sale componente nu sunt nici măcar intuite a face parte dintr-un întreg. Pentru că această alchimie decizională ne rămâne străină în buna măsură. Regionalizarea este neîndoielnic o parte a destructurării statelor naţionale care se operează pe principiul suportabilităţii şi a cedării benevole de suveranitate.

Marele Proiect European ( Statele Unite ale Europei n-au prins, folosesc convenţional această denumire) este o colecţie de piese si faţete: de la arhitectură instituţională supranaţională, trecând prin regionalizare şi până la conceptul de „pozitivare a istoriei” toate aflate în diverse stadii procesuale. Fiecare dintre ele urmează în linii mari, acelaşi ciclu de creştere. A participa şi a întelege sunt imperativele. A forma oamenii acceptaţi la masă e vital pentru viitorul oricărui „trib”.

Legat de regionalizare, singurul avertisment s-ar putea referi la tempoul implementării, care trebuie corelat – cu un uşor delay  – pentru a putea studia mişcarea ansamblului şi a fi armonici cu acesta.

 

 

P.S. Asist cu uimire la apariţia unui naţionalism post-comunist „de a doua generaţie” promovat, mai „acid”, de un deputat socialist cu inteligenţa fragilă. Poate ar fi cazul ca şcolile de poliţie să nu-şi abandoneze absolvenţii în politică? E de cercetat.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *