Ponta şi iluzia lumii ca piramidă

O fotografie bine plasată mediatic cu liderul SUA Barack Obama gesticulând amical, o vizită propagandistic de lungă cu multă anexa fonică a premierului Chinez, două halte la liderii Europei Merkel şi Hollande te pot face să te crezi pe acoperişul lumii.

O culme a iluziei: planeta nu are o stratosferă decizională reală. O ecuaţie cu sute de mii de necunoscute dă de lucru miilor de constructori ai deciziilor globale. Uzina de fabricaţie a hotărârilor importante are o arhitectura aparte. Temeinicia studiului ne relevă, mai degrabă o alcătuire în reţea decât o piramida clasică de comandă. De fapt, aici cred că stă un viciu de înţelegere, care a încălzit orgoliul premierului român: iluzia lumii internaţionale ca piramida. Şi, în al doilea rând, tendinţa psihologică de a vedea raporturile de putere pe planetă, ca pe o reproducere a relaţiilor din interiorul sistemului românesc. Ori, în România liderii dispun de o enormă putere în raport cu democraţiile consacrate. Un paternalism autocrat cu ecouri funcţionale încă. Trei erori ilustrează această viziune şi, poate şi lipsa de experienţă (nu cred în reaua intenţie). Prima, în relaţia cu Franţa unde „vânătoarea“ şefului Hollande, chiar haine special croite cu roşu de Bruxelles, nu a contat când funcţionarii ce mediază decizia între Matingon şi Quai d’Orsay au procesat analiza completă a interesului francez. Vizita triumfală a lui Ponta în Franţa s-a dezumflat într-o respingere a accesului României în Schengen. Ar fi trebuit să fie un semn: diplomaţia directă, relaţiile între lideri sunt necesare, dar nu suficiente. Am avut în acea perioadă un consens pe temă cu unul dintre liderii informali ai PSD, căzând de acord că politica culorilor nu este un exerciţiu de succes, ci doar o cheie de acces, clădirea relaţiei cu un stat trecând prin raporturi constante şi consecvente cu opoziţia, mass-media, grupurile informale şi grupurile economice, culturale, definitorii. Nu neg că premierul nu încearcă să fie receptiv la semnale. Dar o anumită superficialitate devine factor de blocaj. Eşecul cu Holland este de-acum o certitudine, dar, ar trebui ca restul instituţiilor să suplinească o anumită lipsă de inţelegere. În fond, a lăsa în off-side este contraproductiv pentru interesul românesc. O a doua greşeală: lipsa de ponderaţie cu China. Anul 2014 nu va fi anul relaţiilor cu China, aşa cum le vede Bucureştiul. După ce „beţia de pe urma succesului“ se va fi stins va urma „marea mahmureală“ a investiţiilor care nu mai vin. China-stat socialist al propagandei zornăitoare a testat doar anticorpii europeni. Câtă vreme demersul a fost un cadou românesc de imagine, el s-a putut derula în voie. Când proiectele vor trebui să ia forma cifrelor concrete va urma cunoscuta tactică de testare a nervilor: tergiversarea continuă, negocierea virgulelor şi apoi, fără explicaţii, punct şi de la capăt. Reset. Am cunoscut exaltaţi, optimişti şi realişti români ai relaţiilor cu China. Dar, recunosc, viziunea mea este filtrată în mare parte de rezultatele altor cooperări similare şi de-un studiu atent de peste două decenii al abordărilor chineze, început în perioada mea de corespondent de presă în Ungaria. În sfârşit, o a treia greşeală ce ţine de viziunea lumii ca piramidă o constituie raportul fals dintre strângerea de mână de la Johannesburg, împachetată oportunist cu primirea în biroul lui Biden, în antiteză cu rostirile iritate la adresa poziţiilor ambasadei SUA la Bucureşti. Am avut senzaţia unui deja-vu: pe Adrian Năstase, din vara lui 2004, care îşi anunţa candidatura la preşedinţia României în Biroul Oval, în urările de succes ale lui George Bush, în timp ce la Bucureşti se răfuia cu ambasadorul de atunci, Michael Guest, pe care-l muştruluia că „umblă cu corupţia în gură“. Adrian Năstase înţelege politica mare la superlativ dar, din motive complexe, nu poate fi un sfetnic de taină pe relaţia Romania-SUA. Sper ca greşeala să fie exclusiv a lui Ponta. Pentru că acestă declaraţie anti-americană, repetată, cu ameninţări străvezii este o pată a carierei tânărului Premier. Inelegantă ca formă, greşită în conţinut, inadecvată ca ton. Ori, statele mari posedă o memorie instituţională serioasă. Există ierarhii şi ierarhii. România nu funcţionează în absenţa unui parteneriat strategic cu SUA, care se măsoară în Bucureşti şi apoi la Washington. Preşedintele Traian Băsescu, disturbator-a-toate, câte sunt pe plan intern, a înţeles în beneficiul României această axiomă. Manifest o simpatie pentru premier şi aş dori ca acest text să constituie o amicală punere în gardă pentru un politician ce are încă rezerve de creştere, dar care, cu temperatura crescută de succese aparente şi gâdilat de sicofanţi, pare a se baricada într-o autosuficienţa ucigătoare.

DESPRE „EUROPEISM” ŞI POZITIVAREA ISTORIEI

În atmosfera generală blurată din Europa, interese complexe fac posibilă reapariţia unui „conservatorism de grotăînecăcios ca un trabuc la micul dejun, dar în spatele căruia se intuieşte aplombul şi viteza iederei care invadează un edificiu surpat. Virulent, atoate acuzator Vaclav Klaus aruncă dinspre Londra (Conservative Renewal Conference 2013) către Continent, discursul programatic: „Reînnoire sau întoarcere?”. El indică „soluţia” desfiinţării Uniunii şi revenirea la statul naţional „deplin”, verificat în Istorie. Ar părea un eveniment de serie cu impact de zero virgulă ca atâtea altele. Continuă lectura „DESPRE „EUROPEISM” ŞI POZITIVAREA ISTORIEI”

REGIONALIZAREA ROMÂNEASCĂ ŞI MARELE PROIECT EUROPEAN

Rătăciţi în marele bazar cu amănunte tactice, în general politicienii nu văd în regionalizare un episod al Marelui Proiect European, care, într-un ciclu de câteva secole va dezmembra pentru a recompune o altă realitate antropo-geografică în termenii, acum futurişti, ai unei naţiuni europene cu „dialecte” naţionale de muzeu etnografic. Continuă lectura „REGIONALIZAREA ROMÂNEASCĂ ŞI MARELE PROIECT EUROPEAN”

PENTRU O ROMÂNIE ÎN CLUBUL NUCLEAR NATO

Fără prea multe acrobații terminologice și conceptuale, în contextul presiunilor pe regândirea militară a Alianţei Nord Atlantice, al previzibilor schimbări-șoc ale mediului de securitate internaţional, precum şi al percepţiilor diferite privind folosirea forţei şi, implicit, utilitatea capacităţii nucleare (cel preemptiv utilizat de SUA şi Marea Britanie versus cel „legalist” al statelor europene), este necesară definitivarea unei poziţii a României privind rolul strategic şi tactic al politicii nucleare a NATO. Continuă lectura „PENTRU O ROMÂNIE ÎN CLUBUL NUCLEAR NATO”

NOUL GLOBALISM ŞI “DOCTRINA BĂSESCU”

“Schimbările din Grecia şi Italia au indicat o trecere a puterii subtile de pe orizontală, pe verticala societăţii (decizie politică directă)”, îmi scrie într-o misivă de început de an, cu un conţinut ideatic dens, profesorul Dan Dungaciu. El pare a sesiza începutul unei metamorfoze profunde a sistemului de putere de extract democratic. Închegând un întreg dispozitiv eristic, Dungaciu umblă la resorturi intime, anclanşând prematur o discuţie ce nu poate avea loc, din lipsa unei mase suficiente de argumente palpabile: aceea dacă esenţa puterii subtile începe să necrozeze substanţa democratică. Continuă lectura „NOUL GLOBALISM ŞI “DOCTRINA BĂSESCU””

RUSIA ȘI PERVERSA TEORIE A PUNȚII

Suav şi viguros, dens sau porţionat cu intenţie, un nou discurs  şerpuieşte printre „nodurile” traseelor importante de argumentaţii/teorii publice, stimulat de criză: România trebuie-în opinia generatorilor- să profite de avantajul „geopolitic” şi să devină o punte între UE/NATO şi Eurasia. Se aduc în discuţie, în principal, trei argumente, din zone diferite: Continuă lectura „RUSIA ȘI PERVERSA TEORIE A PUNȚII”

PRĂBUȘIREA CHINEI ȘI REUNIFICAREA COREEI. POLITICIENI vs. CORPORAȚII. „REGIONAL UNIONS” vs. CLUBURI DE STATE WIRELESS

Statele Unite ale Europei, Uniunea Eurasiatică, mişcările interesante, mai noi, din zona ASEAN nu sunt (cum par) iluzii politice la pachet pentru consumul în timpul crizei, ci elemente precursoare unei schimbări majore de paradigmă în relaţiile internaţionale.

O faţă a medaliei: „regional unions” – viziunea unei noi generaţii politice. O altă faţă a medaliei: federaţiile club-wireless BRIC sau Next Eleven, montate inteligent de interesul marelui capital privat din finanţe + corporaţiile multinaționale – viziunea, mai pragmatică, a unei noi generaţii de economical leaders postmoderni.
Scenarii complementare? Puţin probabil. Mai curând, o coliziune in nuce ce trasează axa marelui conflict al noului mileniu. Numitorul comun e cert însă: irelevanţa din ce în ce în ce mai accentuată a actorilor statali individuali. Continuă lectura „PRĂBUȘIREA CHINEI ȘI REUNIFICAREA COREEI. POLITICIENI vs. CORPORAȚII. „REGIONAL UNIONS” vs. CLUBURI DE STATE WIRELESS”

MÂNUITORII DE BANI*

„Gaddafi era pe punctul de a crea un sistem bancar nou în Africa, care urma să elimine din business-ul cu Africa FMI-ul, Banca Mondială şi alţi bancheri ai Vestului. Această bancă de investiţii, numită African Investment Bank, cu un capital de 42 de miliarde de dolari, urma să dea împrumuturi cu dobânzi foarte mici sau chiar fără dobândă”. Declaraţia, de dată recentă, aparţine lui Thomas C. Mountain, un jurnalist independent specializat în problemele Africii, fost membru în prima Delegaţie de Pace a SUA în Libia, în 1987. Continuă lectura „MÂNUITORII DE BANI*”