„Gaddafi era pe punctul de a crea un sistem bancar nou în Africa, care urma să elimine din business-ul cu Africa FMI-ul, Banca Mondială şi alţi bancheri ai Vestului. Această bancă de investiţii, numită African Investment Bank, cu un capital de 42 de miliarde de dolari, urma să dea împrumuturi cu dobânzi foarte mici sau chiar fără dobândă”. Declaraţia, de dată recentă, aparţine lui Thomas C. Mountain, un jurnalist independent specializat în problemele Africii, fost membru în prima Delegaţie de Pace a SUA în Libia, în 1987.
Pe la mijlocul anilor ’90, fostul şef al Securităţii comuniste, generalul Iulian Vlad, mi-a vorbit pentru prima oară, la un lunch privat la McMoni’s, despre ideea destul de abulică, de vag conturată, a lui Ceauşescu de a confecţiona o bancă globală pentru ţările lumii a treia şi cele în curs de dezvoltare. Utopica instituţie financiară ar fi urmat să se aşeze pe know-how şi un capital iniţial românesc de aprox.10 miliarde de dolari (mare parte aflat în creanţe) şi pe resursele naturale lichefiabile în cash ale unor actori secunzi cooptaţi preponderent din Africa. Informaţia a fost confirmată mai târziu, de presă.
Ion Coman, fost secretar al CC al PCR a şi tras concluziile: „Mie mi se pare că în tot cocoloşul acesta al evenimentelor din decembrie 1989, şi FMI şi alţii care erau interesaţi au avut un cuvânt de spus. În situaţia când, pe plan mondial, băncile îşi dau seama că apare un nou rechin, sigur că vor să-i taie dinţii”.
În aprilie 2007, Hugo Chavez, preşedintele Venezuelei a anunţat că, întrucât şi-a plătit datoriile către Banca Mondială şi FMI, ţara sa va rupe complet relaţiile cu aceste instituţii. În 2002, guvernul Venezuelei a redobândit controlul asupra resurselor sale petroliere. Cu ajutorul intrărilor de bani datorate acestei masive naţionalizări, Chavez planifica să pună bazele unei instituţii de împrumut regionale, condusă de naţiunile latino-americane. Rezerva de 50 de miliarde de dolari a Venezuelei asigură deja suport financiar pentru ţările din regiune.
Dacă mâine Chavez va ieşi şifonat pe scara de serviciu a istoriei, în mod categoric se vor găsi personaje din anturaj, jurnalişti, ONG-işi sau analişti de mâna a paisprezecea care să arate cu degetul spre cele doua instituţii.
Printr-o ciudată mecanică de opinie, aceeaşi care face Mafia o organizaţie simpatică şi populară şi pe membrii săi nişte haiduci moderni, dictatori sceleraţi şi obsedați de puterea personală apar, datorită acestui soi de abordări, unei îngrijorătoare majorităţi, drept patrioţi, buni samariteni, eroi în lupta cu ordinea mondială „imperialistă şi neocolonialistă”.
Este limpede că, dorinţa de extindere a influenţei regionale, planetare a puterii – prin intermediul instrumentului financiar dat ca mijloc sigur – reflectă o patologie comună a dictatorilor eternizaţi, pasul firesc în această ordine logică, către consacrarea deplină. Dar ideea că FMI sau Banca Mondială organizează cruciade punitive pentru a reteza colţii ipoteticilor noi rechini financiari este, de-a dreptul delir conspiraţionist.
Şi, totuşi, ceva există. Pentru că o analiză atentă arată, fără tăgadă, că banii mari nu finanţează, din fericire, extensiile de putere ce scapă radarelor lumii civilizate. Cum se face că lumea nu încape pe mâinile vre-unui corporatist obsesiv-compulsiv care să o reproiecteze în algoritmi proprii? Cum se face că mari corporaţii nu fac oferte de cumpărare pentru state incapabile să se susţină şi administreze? (Fiul amicului meu Petru Lucinschi, fost membru în echipa Gorbaciov şi preşedinte mai apoi al Republicii Moldova, Chiril, scrie un roman de ficţiune intitulat Moldova-Microsoft® bazat pe ideea unei Moldove proprietate a corporaţiei americane, o alianţă de branduri care ar permite unei firme să joace efectiv în arena geopoliticii! Idee interesantă din punct de vedere literar) în sfârşit, cum se explică faptul că, până la urmă un dictator rocambolesc precum Chavez nu atinge genunchiul broaştei în materie de impact global?
Există instituit după Al Doilea Război Mondial, un sistem internaţional de reguli, legi, cutume şi instituţii publice, cu efect cumulat, care „reglementează” dreptul banilor de a fi convertiţi în putere şi influenţă politică, naţională, regională sau globală. Dar strict în sens defensiv, ca o siguranţă fuzibilă. Companiile nu cumpără state din acelaşi motiv, greu de explicat numai cu argumente legale şi morale, din care nu finanţează clonarea umană.
În acest dispozitiv colosal, FMI şi Banca Mondială sunt piese, cu responsabilitate, pentru actorii statali. Uneori ele pun codul de alertă în cazul derapajelor. Ele îi certifică şi îi autentifică, cu acurateţe pe „mânuitorii banilor”. Restul e deşeu ideologic pentru marginali.
*Titlul este preluat după romanul omonim al lui Arthur Hailey, o interesantă frescă a lumii bancare.