O fotografie bine plasată mediatic cu liderul SUA Barack Obama gesticulând amical, o vizită propagandistic de lungă cu multă anexa fonică a premierului Chinez, două halte la liderii Europei Merkel şi Hollande te pot face să te crezi pe acoperişul lumii.
O culme a iluziei: planeta nu are o stratosferă decizională reală. O ecuaţie cu sute de mii de necunoscute dă de lucru miilor de constructori ai deciziilor globale. Uzina de fabricaţie a hotărârilor importante are o arhitectura aparte. Temeinicia studiului ne relevă, mai degrabă o alcătuire în reţea decât o piramida clasică de comandă. De fapt, aici cred că stă un viciu de înţelegere, care a încălzit orgoliul premierului român: iluzia lumii internaţionale ca piramida. Şi, în al doilea rând, tendinţa psihologică de a vedea raporturile de putere pe planetă, ca pe o reproducere a relaţiilor din interiorul sistemului românesc. Ori, în România liderii dispun de o enormă putere în raport cu democraţiile consacrate. Un paternalism autocrat cu ecouri funcţionale încă. Trei erori ilustrează această viziune şi, poate şi lipsa de experienţă (nu cred în reaua intenţie). Prima, în relaţia cu Franţa unde „vânătoarea“ şefului Hollande, chiar haine special croite cu roşu de Bruxelles, nu a contat când funcţionarii ce mediază decizia între Matingon şi Quai d’Orsay au procesat analiza completă a interesului francez. Vizita triumfală a lui Ponta în Franţa s-a dezumflat într-o respingere a accesului României în Schengen. Ar fi trebuit să fie un semn: diplomaţia directă, relaţiile între lideri sunt necesare, dar nu suficiente. Am avut în acea perioadă un consens pe temă cu unul dintre liderii informali ai PSD, căzând de acord că politica culorilor nu este un exerciţiu de succes, ci doar o cheie de acces, clădirea relaţiei cu un stat trecând prin raporturi constante şi consecvente cu opoziţia, mass-media, grupurile informale şi grupurile economice, culturale, definitorii. Nu neg că premierul nu încearcă să fie receptiv la semnale. Dar o anumită superficialitate devine factor de blocaj. Eşecul cu Holland este de-acum o certitudine, dar, ar trebui ca restul instituţiilor să suplinească o anumită lipsă de inţelegere. În fond, a lăsa în off-side este contraproductiv pentru interesul românesc. O a doua greşeală: lipsa de ponderaţie cu China. Anul 2014 nu va fi anul relaţiilor cu China, aşa cum le vede Bucureştiul. După ce „beţia de pe urma succesului“ se va fi stins va urma „marea mahmureală“ a investiţiilor care nu mai vin. China-stat socialist al propagandei zornăitoare a testat doar anticorpii europeni. Câtă vreme demersul a fost un cadou românesc de imagine, el s-a putut derula în voie. Când proiectele vor trebui să ia forma cifrelor concrete va urma cunoscuta tactică de testare a nervilor: tergiversarea continuă, negocierea virgulelor şi apoi, fără explicaţii, punct şi de la capăt. Reset. Am cunoscut exaltaţi, optimişti şi realişti români ai relaţiilor cu China. Dar, recunosc, viziunea mea este filtrată în mare parte de rezultatele altor cooperări similare şi de-un studiu atent de peste două decenii al abordărilor chineze, început în perioada mea de corespondent de presă în Ungaria. În sfârşit, o a treia greşeală ce ţine de viziunea lumii ca piramidă o constituie raportul fals dintre strângerea de mână de la Johannesburg, împachetată oportunist cu primirea în biroul lui Biden, în antiteză cu rostirile iritate la adresa poziţiilor ambasadei SUA la Bucureşti. Am avut senzaţia unui deja-vu: pe Adrian Năstase, din vara lui 2004, care îşi anunţa candidatura la preşedinţia României în Biroul Oval, în urările de succes ale lui George Bush, în timp ce la Bucureşti se răfuia cu ambasadorul de atunci, Michael Guest, pe care-l muştruluia că „umblă cu corupţia în gură“. Adrian Năstase înţelege politica mare la superlativ dar, din motive complexe, nu poate fi un sfetnic de taină pe relaţia Romania-SUA. Sper ca greşeala să fie exclusiv a lui Ponta. Pentru că acestă declaraţie anti-americană, repetată, cu ameninţări străvezii este o pată a carierei tânărului Premier. Inelegantă ca formă, greşită în conţinut, inadecvată ca ton. Ori, statele mari posedă o memorie instituţională serioasă. Există ierarhii şi ierarhii. România nu funcţionează în absenţa unui parteneriat strategic cu SUA, care se măsoară în Bucureşti şi apoi la Washington. Preşedintele Traian Băsescu, disturbator-a-toate, câte sunt pe plan intern, a înţeles în beneficiul României această axiomă. Manifest o simpatie pentru premier şi aş dori ca acest text să constituie o amicală punere în gardă pentru un politician ce are încă rezerve de creştere, dar care, cu temperatura crescută de succese aparente şi gâdilat de sicofanţi, pare a se baricada într-o autosuficienţa ucigătoare.