Contrar părerii unor distinși antevorbitori , eu presupun ca lucrăm deja la un stat european unic!
Dacă stabilim ca parametri obligatorii pentru o construcție politică, cultura și organizarea, constatăm imediat absența culturii comune, la nivelul UE, în sens antropologic, să zicem, (nu știm decât câteva nume „europene”, vă indemn să experimentați un vox-pop în oricare din statele membre), percepția publică este formată dintr-o cantitate mare de clișee, ale cetățenilor unui stat despre celălalte țări, nu există evident o limbă comună – chiar dacă asimilările de neologisme crează iluzia unui ambient lingvistic familiar.
Nu exista o istorie a Europei predată pe teritoriul fiecărui stat: Carol cel Mare este Charlemagne sau poarta nume german, statele membre accentuează istoriile naționale, care sunt istorii ale conflictelor intra-comunitare, deci factori centrifugi, nu există preocupare pentru pozitivarea istoriei, nu în sensul nivelării conflictelor, ci pentru crearea unei alte paradigme explicative.
Organizare: la acest pilon avem Bruxelles-ul, un acquis, deci politici comune și câteva instituții comune funcționale ( se cunosc, nu e cazul să insist). Plus monedă, un imn un steag-care însă nu emoționează pe nimeni. In sport, nu există un podium unde să urce Europa și să se cânte. Dar organizarea nu poate suplini la infinit cultură comună: a se vedea cazul Imperiului Austro-Ungar.
În multe discuții cu autorul cărții* am încercuit cumva subiectul. Privind în urmă constat acum nu fără oarecare mirare că de cele mai multe ori, economistul Dăianu – altfel deseori arid pentru mine, a pledat constant pentru primatul culturii comune ca baza solidă de constructie.
Intr-adevăr, ar fi cinic, dar și contraproductiv să ne imaginăm ca toată această risipă de efort intelectual se face pentru un scop pecuniar sau are primordial un asemenea țel. Comunitatea oțelului și cărbunelui e mai degrabă un prim indiciu fals, despre temeiurile Uniunii Europene.
Revenind: cred ca prioritatea este accelerarea integrării europene atât prin instituții centrale solide, cu autoritate și prevalență reală asupra nationalului, dar mai ales prin valori, prin cultură comună, prin depistarea și hrănirea acestora.
Personal, nu sunt sceptic, la scară istorică 60 de ani înseamnă un fel de preludiu. Iar provocările fac parte din dialectica procesului.
România trebuie să aibă resursa umană pregătită să interiorizeze tehnic și psihologic ideea că Bruxelles-ul este o chestiune de politică internă și performanță, cu un diez atlantic.
*Daniel Dăianu, „Marele impas în Europa. Ce poate face România?”