De la Abba încoace, revoluţiile atipice se întrupează în Suedia, unde probabil aerul ozonat intens ajută la germinarea unor idei provocatoare.
După ce i-a lansat, direct într-un nor de onomatopee admirative, pe Jonas Ridderstrale şi Kiell Nordstrom, cu Funky Business şi Karaoke Capitalism – un fel de futurologie postmodernă în maniera expresivă de stand-up comedy, spaţiul scandinav aruncă în arenă un alt cuplu, interesant prin background şi prestaţia culturală: Alexander Bard şi Jan Soderqvist.
Bard, creator de trupe rock, cofondator al Stockholm Records – cea mai mare casă de discuri din Peninsulă. Soderqvist, critic de film, de modă, analist politic şi critic culinar. O întreagă recuzită sinestezică comună sublimează în cartea „Netocraţia – Noua elită a puterii şi viaţa după capitalism”.
În postmodernismul românesc, cercetare ce străbate toate interstiţiile contemporaneităţii, Mircea Cărtărescu contrapune proiectului iluminist „rotund”, „decupat din haos”, cu unitate şi estetică tradiţională, proiectul postmodern definit ca proces fragmentar, decanonizator (care se opune la tot ce este dominant, deci potenţial, opresiv), hibrid.
Toate aceste tag-uri se potrivesc de minune „Netocraţiei” – deşi paradoxal, pentru că Bard&Sonderqvist visează în secret să substituie postmodern „Capitalul” lui Marx, prin ideea dominantă, întrupată din bucățile de argumente şi fragmente din istoria ideilor, că sistemul capitalist este/va fi inevitabil înlocuit de sistemul netocratic „impunerea interactivităţii digitale, ca mijloc de comunicare, reprezentând o schimbare de paradigmă comparabilă cu momentul când burghezia a preluat controlul de la aristocraţia feudală, odată cu pătrunderea industrialismului”.
Problema extrem de serioasă care atrage atenţia în lucrare este sublinierea conflictului dintre netocraţie şi statul naţional care se desubstanţializează, îşi pierde credibilitatea şi dispare, pur şi simplu, în societatea informaţională. Argumentele au greutatea lor: statul naţional nu poate gestiona identităţi tribale şi subculturi, războaiele dintre naţiuni au încetat, fiind înlocuite cu conflicte de interese între grupuri sau corporaţii, idealul unui război clinic, fără pierderi (Războiul din Golf, Kosovo), trebuie privit ca o expresie a convingerii opiniei publice că apărarea naţiunii nu mai merită sacrificii; războiul nu este acceptabil decât dacă e redus la un joc video în care victoria prestabilită e a băieţilor buni!
În sfârşit, „deciziile nu mai sunt luate prin alegeri, în parlament sau prin referendumuri, ci în interiorul unor reţele închise (…) Principiile netocratice le înlocuiesc pe cele etatiste. Noua clasă conducătoare – la a cărei naştere asistăm acum – nu este interesată de democraţie (…) ci cum să facă încât acest proces să pară «natural»”.
Fapt confirmat şi de un globalist sobru ca Joseph Stiglitz, fost economist-şef al Băncii Mondiale, care îi invoca pe critici în susţinerea ideii că „globalizarea a fost gestionată astfel încât cele mai importante chestiuni au fost eliminate din discursul public din cadrul ţărilor individuale şi introduse în forumurile internaţionale închise”.
În România neosămănătoristă, unde şi cerul de deasupra clădirilor de inox şi sticlă ale multinaţionalelor pare alcătuit dintr-o mixtură stranie de fum, de mici şi lumânare naţională, să discuţi despre asemenea lucruri e un scandal în sine.
O face, totuşi, cu prudenţă şi subtilitate, în „Incertitudini – gândire strategică şi relaţii internaţionale în secolul XXI” chiar George Maior, unul dintre puţinele refferer-uri româneşti pe subiect, în capitolul „Reţelele şi statul-reţea”.
Polemic, desigur, şi cu referinţe academice ca Robert Cooper, Joseph Nye sau Ulrich Beck: „Nu sunt dintre aceia care cred că globalizarea presează vechile repere teritoriale într-o măsură atât de accentuată (…) Expansiunea comunicaţiilor sau a informaţiei duce la o pierdere majoră a semnificaţiei geografiei în ceea ce înseamnă structurarea relaţiilor de putere în ordinea internaţională”, face o explicabilă echilibristică Maior, care pare să răspundă filtrat autorilor „Netocraţiei”, ce susţin fără echivoc şi cam cu aceleaşi cuvinte contrariul: „Problema este însă că net-ul nu recunoaşte şi nu acordă circumstanţe atenuante pentru geografia fizică şi limitările acesteia (…) De ce s-ar angaja oamenii de pe net în chestiuni politice naţionale, când ideea însăşi de naţiune s-a dezintegrat” – lansează, în ritm de profeţie autoîmplinită, Bard şi Soderqvist.
Concluzia din „Incertitudini” lasă însă întredeschisă uşa dezbaterii: „Un efort intelectual este însă necesar pentru a încerca schiţarea unui început de sinteză între forma tradiţională de structurare a relaţiilor internaţionale bazate pe stat (…) cu forme şi direcţii noi de recompunere a sensului politicii şi a relaţiilor internaţionale născute din explozia unică a globalizării multistratificate.
Premise optimiste ar fi dacă subiectul globalizării ar face posibile atingeri conceptuale între doi scandinavi postmoderni foarte „cool” şi un şef de serviciu de informaţii dintr-un stat încă opac.