Care este sursa schimbărilor globale? Cine încasează drepturile de autor? BRIC, concept şi acronim, gândit în laborator şi lansat în urmă cu un deceniu de analistul Jim O’Neill – copilul minune al Goldman Sachs – s-a transformat, treptat, dintr-o teorie într-o realitate geopolitică distinctă.
Fără a fi, totuşi, un bloc economic, precum Uniunea Europeană sau o asociaţie de tranzacţionare formală de tip ASEAN, cele patru ţări BRIC proiectează să formeze măcar “Club politic”, pentru a converti puterea lor economică, în influenţă.
La 16 iunie 2009, liderii ţărilor BRIC au avut primul summit la Ekaterinburg, ocazie cu care au emis o declaraţie de aşteptare pentru instituirea unei ordini mondiale echitabile, democratice şi multipolare. Reuniunile au continuat: Brazilia în 2010 şi China, anul acesta.
Aşezate peste un numitor comun vag definit, ”emergenta” – un mix de indicatori asortaţi după o estetică intelectuală –, Brazilia, India, Rusia şi China îşi continuă existenţa comună sub acelaşi brand, cu toate că India şi China sunt furnizori dominanţi, la nivel mondial, de bunuri fabricate şi servicii, în timp ce Brazilia şi Rusia rămân lideri ca furnizori de materii prime. Dar conceptul BRIC a creat deja nouă realitate peste orice diferenţă. Între timp, influenţa lui O’ Neill a devenit majoră, proporţională cu seducţia acronimelor-concept, bine găsite, în lumea occidentală. Azi, în plină criză, mediile specializate ingerează lent o altă producţie a starului de la Goldman Sachs Asset Management: conceptul de Next-Eleven (N11). Nume de cod pentru 11 state, acest „brand” face referire la Bangladesh, Egipt, Indonezia, Iran, Coreea de Sud, Mexic, Nigeria, Pakistan, Filipine, Turcia şi Vietnam, ţări cu potenţial ridicat de a deveni, împreună cu BRIC, cele mai mari economii din lume în secolul 21. O’Neill şi Goldman Sachs au ales aceste state, toate cu perspective promiţătoare pentru investiţii şi creşterea economică viitoare, pe 12 decembrie 2005, ca pe un concept-rezervă pentru creatorii de pieţe.
Şi pare că mapamondul se mişcă deja pe acest traseu. A fost Egiptul. Va fi, probabil, Iranul. Dar, când breaking-news-urile despre reunificarea Coreei vor fulgera ecranele canalelor de ştiri, însoţite sau nu de viguroase imagini de stradă, pentru opinia publică va părea că totul se produce instant, pe cer senin. Procentul de profani măsoară distanţa dintre situarea în interiorul temelor de dezbatere internaţională şi închiderea în provincialism. Pentru că în septembrie 2009, Goldman Sachs previziona, prin analiza „O Coree Unită”, o subliniere detaliată a potenţialului şi puterii economice a unei singure Corei, care ar depăşi toate ţările G7 curente, cu excepţia Statelor Unite, în termen de 30-40 de ani de la reunificare.
Inevitabil, chestiunea reunificării Coreei se va transforma în ţintă atinsă pe întinderea acestui deceniu, în contextul repoziţionarilor consecutive “Next-Eleven”. În fond, cei 11 deţin rezervă planetară de relansare. Economia mondială nu poate trage linie pe minus, the show must go on. Capitalurile caută noile recipiente.
Face Goldman Sachs jocurile pe planetă? Lumea e condusă din umbră de Jim O’Neill? În mod cert şi amatorii de conspiraţii lejere ar surâde. Dar capacitatea de a impune viziuni, idei şi concepte pe agendă globală este, într-un fel, similară cu a crea realitatea. În fond, noile revoluţii şi războaie de reconfigurare au şi un caracter cultural şi reprezintă, în fapt, operaţionalizarea conceptelor, sub bagheta actorilor statali. E o temă de reflecţie.