Lumea contemporană traversează o nouă epocă a telereligiei şi mega-bisericilor „laice”, ambulante, cu spectacole de lumini şi culori, de tip one man show, promovând pe bandă rulantă actori cu ciclu scurt de viaţă, dar cu efect amplu. Sunt noile religii de catifea, cu suport corporatist care ţin conştiinţele mulţimii ocupate, obosindu-le softly.
Luis Palau, „evanghelist internaţional”, este un model de succes ce constă pe de-o parte în abilitatea de a utiliza tehnologiile moderne de informaţie pentru a transmite mesajul religios spre milioane de oameni, şi pe de alta în capacitatea acestuia de a-şi extinde sfera de influenţă, a genera profituri şi de a dobândi autoritate internaţională.
Societatea creştin-evanghelică creată de Palau se întâlneşte la festivaluri de proporţii ale căror costuri de organizare ating şi trei milioane de dolari şi care sunt suportate de giganţi precum Pepsi sau Amtrack. Influenţa lui Palau atinge, pe lângă reţeaua globală de credincioşi şi sponsori corporatişti, şi sfera politică. Fostul preşedinte american George W. Bush a apelat la consilierea spirituală a lui Palau în momentele tragice de la 11 septembrie (David Rothkopf-Superclass).
Un alt exemplu de personaj care a dobândit influenţă utilizând noua tehnologie comunicaţională este Amir Khaled, un contabil egiptean devenit superstar TV, care se adresează milioanelor de telespectatori prin intermediul predicilor televizate şi prozelitismului susţinut de internet. Predicator atipic, Kaled îşi afişează bunăstarea purtând costume create de designeri europeni, accesorizate cu ceasuri Bvlgari. Popularitatea sa e explicată prin harul de a transmite mesajele aspre ale islamului într-un discurs sever, dar îndulcit cu zâmbete. Reînnoirea valorilor islamice, crede el, e singura cale de a contracara atracţia fundamentalismului violent.
Transmiterea sistemelor de reprezentări ale realităţii se realizează pe metafrecvenţă, nu în clar, ci ca un fel de neurochirurgie a implantului de gânduri, în genul industriei americane de film de tip Rambo sau western (sheriff-ul ca simbol al apărării legii).
Toţi aceştia ofertează mituri şi coduri utile, cu valoare de întrebuinţare practică, preventivă sau în eventualitatea în care ar trebui contrapuşi, controlat, unor curente autentic extremiste.
Pe aceeaşi filiaţie, cu acelaşi tip de paraşută, Dan Puric descinde, în spaţiul autohton, într-un stand-up comedy cu parfum legionaroid, ceva light, ca un șpriț de vară faţă de încărcătură nociv-dramatică din discursurile lui Nae Ionescu. Mim cu vocaţie, el încearcă o reconstrucţie surogat în epoca deconstrucţiei generale.
Entuziasmul cu care este recenzat de leadershipul bisericii noastre, de elita ortodoxă, dar şi insistenţa cu care e promovat de intelligence-ul conceptual românesc, deasupra zgomotului de fond al societăţii, modul în care se face, prin intermediul său, recuperarea unor ansambluri de coduri si reîncărcarea mitologică ne duce cu gândul la existenţa unui proiect. Vorbind de un proiect, vorbim de valoare de întrebuinţare.
Reclădirea miturilor pe pat ortodox e însă o armă cu două tăișuri. Orice dezvoltare conceptuală grefată pe ortodoxie este greşit vectorizată şi ne plasează în context non-occidental, spre estul funest.
Devenit o modă în rândul doamnelor superficiale cu coc şi blană de şinşila, care lasă opereta în favoarea acestui tip de act cultural, beneficiar de aplauze, elogii de duminică şi de sărbătorile legale, Dan Puric polarizează, atrage atenţia şi, în cele din urmă, seduce o întreagă zonă cu repere sleite.
Personal, înţeleg nevoia de mituri şi simboluri ca elemente de conservare a identităţii. Fără o mitologie identitară cine s-ar încolona emoţionat în spatele unei cârpe colorate pe motiv că este un drapel naţional? De ce s-ar lăsa tulburat cineva de o melodie relativ anostă cu versuri şchioape, şcolăreşti, din simplul fapt că se numeşte pompos imn de stat, când evident sună mai bine Sunshine Reggae sau Traviata?
Dar dincolo de aceasta, văd în primul rând riscul din spatele „ecranului”. Prezenţa în gradena suporterilor a unui cocktail deconcertant de orientări şi expresii, care îl dau pe Puric drept un panaceu al tuturor crizelor: morală, culturală, de autoritate sau chiar economică şi transformă în soluţii emanaţiile pseudointelectuale ale unui personaj mediocru, în fond un prestidigitator de clişee, asumpţii nedigerate şi idei cancerigene pentru respiraţia democratică, îmi stârneşte nelinişti şi dileme.
Puric e un déjà-vu al istoriei. O reciclare în noua eră a tehnologiei informaţiei a unor stereotipuri ale mentalului colectiv, „patria deasupra cetăţenilor”, „Romania (eternă, durabilă, profundă, serioasă), deasupra românilor (manelizaţi, tabloidizaţi, gregari şi laşi)”, „istoria virtuoasă deasupra prezentului negru şi sumbru” din vina unora, dar şi „viitorul (în mod fatal) măreţ”, în tradiţia unui timp teoretic şi abstract. Cum prinde un truc discursiv atât de ieftin?
Pot fi de acord la limită, că sunt de preferat naţionaliştii de salon ai lui Puric jonglerilor cu cocktailuri Molotov şi că Dan Puric e util atâta vreme cât ideile sale se vând şi se cumpără pe piaţa secundară a omului comun. Atâta timp cât poate întruchipa moneda de schimb şi canalul colector pentru frustrări şi pulsiuni negative ale taraţilor care cred ca au prins „firul”.Dar nu cumva riscul întrece eventualul profit?
Să fim serioşi, nu există o Românie profundă la modul abstract, există români profunzi care trăiesc şi lucrează pentru România. Şi există forme mult mai moderne de a crea wi-fi conecţiile identitare decât naţionalismul reşapat, ca o hârtie făcută din deşeuri reciclate. Sensul dezvoltării durabile nu e transformarea reciclării naţionalismului într-o virtute eco!
Metodologia propagării s-a schimbat totuşi. Cu Puric, Hurduzeu sau Platon am impresia că se încearcă conturarea unei şcoli naţionaliste de tip nou, strecurată pe agenda publică, discret şi obsesiv ca o reclamă la o marcă de ţigări camuflată în paginile unui policier de succes. Poate există adevăruri mai mari care îmi scapă pe moment, dar oricum ar sta lucrurile, eu cred într-un proiect România fără mesaj naţionalist sau religios.