Alunec încet spre vacanţă rostogolind în minte un citat, dislocat mecanic dintr-o sursă autorizată, cartea „Joseph Retinger: Memoirs of an Eminence Grise” – Ed. Sussex-University Press. Autorul, John Pomian, consilierul personal al lui Retinger, co-fondatorul Clubului Bilderberg, rememorează prima întâlnire din 1954. „Totul era foarte nou, şi diferit. Ne-am dus în Olanda. (…).
La deschidere toţi erau neliniştiţi, nervoşi, şi se priveau de sus în jos ca străinii. Se temeau să nu spună ceva în plus. Prinţul Bernhard mergea de la unul la altul, afişându-şi farmecul personal. Treptat, atmosfera s-a destins, iar cei de faţă au început să converseze între ei. Prinţul şi-a păstrat calmul şi, când a simţit că încordarea creştea, i-a făcut pe toţi să se destindă cu câte o frază ingenioasă, ori şi-a impus autoritatea. Deşi este un bărbat încântător, ştia să fie şi sever. Reimpunea ordinea într-un mod atât de subtil, că nimeni nu se putea simţi ofensat”.
Generator de sinergii, Prinţul Bernhard intră, totuşi, în scenă cu un trecut moralmente blamabil. Fost membru al Partidului Nazist, din care a demisionat pentru a se căsători cu prinţesa Juliana de Olanda, posesor al unei vieţi de familie demnă de un tabloid, cu perechi de copii din afara căsătoriei în Anglia şi Franţa, Bernhard a creat sens într-un moment istoric de fractură. Câţiva ani mai târziu, când mecanismul proiectat funcţiona, şi-a improvizat o ieşire nefastă printr-un scandal de corupţie legat de compania Lockheed Martin. Un milion de dolari – sumă enormă în banii vremii – pentru a promova produsele gigantului american pe piaţa europeană. Degradare, umilinţă, oprobriu şi punct final.
La rândul său, co-autorul ciornei Clubului, Joseph Retinger, a dus o viaţă aventuroasă, cu călătorii neîntrerupte, care l-au aruncat pe scenele politico-diplomatice ale conflictelor europene din prima jumătate a secolului XX. A studiat Literele la Paris, urmând şi cursurile Şcolii de Ştiinţe Politice, a mers la München pentru a învăţa psihologia, s-a înscris la London School of Economics. A fost în Mexic pentru a sprijini înfiinţarea Partidului Revoluţionar Instituţional, iar în SUA şi-a extins relaţiile la nivel înalt. La sfârşitul celui de-al Doilea Război Mondial îşi consolidase o reţea transatlantică de contacte şi relaţii de influenţă.
Un coseur cu ştaif şi un prestidigitator al relaţiilor utile – în fond, doi aventurieri cu inteligenţă sclipitoare şi-au potrivit paşii pentru a pune pe harta intelectual-vizionară a planetei Clubul Bilderberg, reper de substanţă fie şi numai prin simpla „aglomerare de creiere” pe care o produce, ritmic, de peste o jumătate de secol. O construcţie care i-a excedat şi le-a supravieţuit.
Reperele istorice ale Clubului Bilderberg şi detaliile biografice ale părinţilor fondatori introduc, cu necesitate, distincţia ineluctabilă dintre „soluţii” şi „facilitatori”. Între personajele-soluţie şi cei care pregătesc terenul pentru apariţia soluţiei.
Facilitatorul, autor al viziunii sau nu, este servantul lipsit de orgoliu al proiectului pe care-l pune în operă. Un fel de entertainer al ideilor şi caracterelor, o ramă în tonuri calde a unei picturi grave, în aqua-forte. Intransigenţa faţă de parcursul facilitatorului este o eroare, câtă vreme acesta îşi asumă statutul centrat pe „jocul secund”, pe ambiţia net estetică. De la el se pretind alte calităţi şi îndeplineşte alte funcţii care-l amnistiază cu graţie. Orice model de „ecumenism social-politic” – pentru a prelua sintagma unui amic din zona corporaţiilor – are la bază facilitatorii, căutătorii şi promotorii de personaje-soluţie, care livrează energie şi sinergie, cu răbdarea şi tenacitatea căutătorilor de aur din secolul trecut. Minţile luminate ale planetei, care au urmat viziunea lui Bernhard şi Retinger, de la creatorii de plusvaloare spirituală, la cei ce au adăugat valoare financiară, de la imaginaţia pură la puterea pură, au înţeles natura dihotomică a acestei relaţii. Şi faptul că soluţiile se relevă în timp dacă există cadrul creat de facilitatori, bazinul de selecţie.