Prin iarnă, un document „de lucru” propus spre dezbatere într-un think-tank sub umbrela Aspen și GMF menționa, într-o margine de text dedicat Interesului național al României Euroatlantice, două paragrafe despre Parteneriatele Strategice.
1. România are câteva parteneriate strategice: cu SUA , Franța, Polonia, Azerbaidjan. Parteneriatul cu SUA este cel care funcționează cel mai bine. Celelalte sunt în adormire sau chiar în regres.
2. Instituția Parteneriatului Strategic ar trebui regândită, în așa fel încât componenta economică să aibă de câștigat.
Din motive care-mi scapă, documentul nu s-a mai dezbătut. Idei noi au crescut arborescent pe o altă schemă improvizată ad-hoc. Ideea Instituției Parteneriatelor Strategice, palid enunțată oricum în draftul propus inițial, s-a rătăcit în fumul gros al artificiilor retorice.
Nu cu multă vreme în urmă, pe ruinele fumegânde ale războiului din vară, Clubul România și-a reluat stagiunea cu această temă, a Rolului Parteneriatelor Strategice, marcând o zonă de intersecție peste tranșeele partinice. În treacăt fie spus, după doi ani de funcționare fără reflectoare, Clubul România reușește să nu se contamineze de sindromul „galeriei de fotbal” în relaționările interne, un anume tip de bun-simț oferind liantul speranței pentru o elită politică ce nu urlă, ci produce idei și atmosferă de civilitate. Unghiuri diferite, abordări complexe, propuneri, schițe, critici lucide în expuneri succinte. Un paradis condensat al ideilor utile. Există o utilitate a acestor tratate cu încărcătura „strategică”? Avem de-a face cu o jonglerie cu etichete mimând greutatea, cu oportunism și conjunctură, cu utilitarism aspirațional sau cu o Instituție serioasă cu tot cortegiul, proiectare și gestionare. Avem simultan necesitate și conținut în dimensiune continuă?
Un tânăr demnitar în exercițiu din sfera apărării, profesionist remarcabil (sunt, deci, și motive de optimism!) mi-a reținut atenția printr-o grilă de analiză flash: un parteneriat strategic trebuie, în viziunea sa, să îndeplinească trei condiții și două dimensiuni.
Condiții: 1. Materială – să existe percepţia unor avantaje, câştiguri de ambele părţi, 2. Conceptuală – ambele părţi să aibă percepţia că relaţia lor are o perspectivă strategică, 3. Morală – bazată pe încredere, predictibilitate, testarea condiţiilor anterioare în timp.
Dimensiuni: 1. Geografică – poziţia geografică îţi conferă interes pentru ceilalţi, e un avantaj 2. Funcţională – perspective economice, energetice.
Tranzitând aserțiunile exprimate prin acest filtru și luând în calcul că niciun vorbitor nu a pus la îndoială Instituția parteneriatelor strategice, o limpezire a apelor se produce de la sine:
a) Funcțional cu adevărat este parteneriatul cu SUA. Între nivelul ambiției și cel de delivery există încă un ecart, însă, cu timpul, s-a adăugat conținut concret. Condiția materială este și ea satisfăcută: implicarea americană fără precedent în politica internă românească indică interesul special față de acest teritoriu. Este în același timp momentul ca și România să fructifice locul câștigat la „masa de doi”, să-și traseze obiectivele. Urmărind o linie comună de interese româno-americane, două alte parteneriate sunt obligatoriu de amplificat: cu Polonia și cu Turcia (doar două exemple, pe lângă cel militar implicit, via Carpatia, cu Polonia şi Nabucco, cu Turcia).
b) Un alt parteneriat cu statut special care „merge” este cel cu Republica Moldova. Din păcate, cu o viteză prea mică.
c) În Europa veche, parteneriatul cu Franța este în regres continuu, iar cel cu Germania, inexistent. O opinie pertinentă, cred, se referă la o resuscitare a relației cu Franța, ca pârghie în binomul franco-german, un eventual parteneriat strategic cu Germania implicând un posibil triunghi de nedorit cu Rusia.
d) există o sumă de parteneriate strategice „utilitare”, cum este cel explicit cu Azerbaidjanul sau camuflate sub alte formule în cifru diplomatic cu stan-urile Asiei Centrale care poartă un singur nume: energie.
e) Se remarcă absența unui parteneriat strategic cu Israelul!
Două observații merită reflectate: grija de a nu crea o „microfonie” între parteneriatele strategice în lucru, ceea ce presupune o mai bună coordonare cu Serviciul Acțiune Externă al UE pentru „Parteneriatele strategice pe zone non-UE” (inițiativa Fundației Titulescu) și cu NATO în ordine de idei militare și desigur, protecția intereselor ce decurg din tratatul – fundamental – cu SUA. Lucruri pe care par a le înțelege și cei ce ofertează mandarina miracolului chinezesc.
A doua, mai tehnică, se referă la optimizarea mecanismelor Interguvernamentale de management al acestor instrumente.
Nu pot să omit și două expuneri mai puțin convenționale, asimetrice în raport cu o abordare „academică” a temei: „parteneriatul strategic al elitei politice cu poporul român” (risc major de securitate în absență!) și parteneriatul strategic cu actorii non-statali de tipul marilor corporații, o viziune de secol actual care presupune însă o reconfigurare a softurilor și paradigmelor, out of the box. Restul putem plasa anonim în cutia spam.