Ecourile crizei par a se stinge şi, deşi cicatricile se estompează greu, lăsând urme în corpul social, se întrevede o etapă intermediară propice concluziilor post-conflict.
„Insuficienţa democratică” diagnosticată deja de analize, dar şi de barometrele de opinie, are rădăcini adânci într-un melanj incestuos, tulbure, de superficialitate instituţională, cu acumulare de contradicţii legislative, culturale şi psihologice din detalii mărunte şi excepţii majore care, nedepistate la timp, au fost pe punctul de a produce stopul cardiorespirator al organismului românesc.
Reforma statului nu a avansat de la un jet de aer proaspăt către o atmosferă stabilă. Point of no return nu a fost atins încă. Siguranţele fuzibile s-au blocat, cu singura excepţie, a justiţiei. „Niciodată soarta atât de multor oameni nu a depins de atât de puţini”. Fraza lui Churchill rezuma exact situaţia acestui „august în flăcări”.
Aceasta este doar introducerea temei: analiza disfuncţiilor, evaluarea daunelor, stabilirea responsabilităţilor şi conturarea unui Pact pentru o reformă constituţională şi a ansamblului de măsuri pentru definirea noului stat devin obligatorii pentru prevenţia unei viitoare tentative de subminare a sistemului democratic. Dar şi în general, pentru un salt calitativ al democraţiei româneşti.
1 În ceea ce priveşte analiza disfuncţiilor, există un consens în a se aprecia că zona critică principală s-a plasat pe linia legislaţie-instituţii, Parlament, Avocatul Poporului, Curtea Constituţională, şi a constat în prea multele grade de libertate în interpretarea legilor de organizare şi funcţionare a unor legi organice de completare şi nu în ultimul rând a Constituţiei însăşi. O legislaţie care ar fi trebuit să joace rolul de regulator, de baraj protector al deciziei resursei umane calitativ scăzute! O tornadă cu durată de şase zile şi intensitate maximă a modificat întreg peisajul: preşedinţii Camerelor schimbaţi, Avocatul Poporului demis, Preşedintele suspendat. Un val de aproximări şi aproximaţii ale instituţiilor publice în transpunerea legii cuplate cu presiuni politice incredibile au fixat cadrul unui mediu ambiguu, de inconsistenţă legală şi instituţională. De aici trebuie pornit, de la confecţionarea unui corset legal rigid, fără pliuri ascunse, care să facă imposibil şi simplul enunţ al ideii unei lovituri antidemocratice.
2 „Damage control” reliefează câteva „lovituri” reparabile în costuri şi durate mari. În primul rând, distrugerea credibilităţii externe a României. De la mineriade un asemenea prag critic nu a mai fost atins. Un listing al head-line-urilor despre situaţia din România ne scuteşte de alte comentarii. În al doilea rând, adâncirea faliilor sociale până-n pragul „războiului civil”, criminală în contextul în care apropiatele alegeri limpezeau apele. Un recent studiu IRES avertizează asupra incomensurabilităţii pe termen lung a efectelor negative ale strategiei „Totul sau nimic!”, accelerată paroxistic. În al treilea rând, căderea economică, accentuarea crizei având ca efect stoparea investiţiilor. În al patrulea rând, derapajul naţionalist-xenofob, reapariţia subtilă a „opţiunii Est” (nu epicentral, dar deloc de omis, introducerea Vocii Rusiei ca reper citabil).
3 Fixarea responsabilităţilor se poate descompune în trei fascicole distincte: responsabilitate politică, penală şi colaterală mixtă.
Responsabilitatea politică derivată din plasarea declarată într-o anumită tabără este evident taxabilă de către electorat şi mediile interesate, prin diluarea (sau creşterea!) prestigiului şi a credibilităţii personale. În această sferă, a cruciadelor retorice, intervenţia unei alte puteri a statului este neavenită.
În cadrul responsabilităţii penale care se traduce prin acţiuni concrete de conspirare împotriva legii trebuie acţionat fără ezitare şi fără a ţine cont de poziţii politice, notorietate sau popularitate. Parchetul General, DNA, celelalte instituţii cu atribuţii în domeniu trebuie încurajate în acest efort.
În categoria responsabilităţi colaterale mixte intră vicierea deliberată a spaţiului informaţional prin tehnici de manipulare şi intoxicare a opiniei publice, care nu constituie o infracţiune uşor de probat, ea situându-se deseori pe graniţa libertăţilor de exprimare şi presupunând un tratament prudent. Este evident că nu despre extravaganţele neodiaconesciene vorbimaici, ci despre atacul deşănţat la simboluri şi valori într-o vizibilă tentativă de răsturnare a sensului vectorului către Est.
Un discernământ minimal impune obturarea circuitului de finanţare a unor astfel de furnizori de conţinut media pe criteriul non-reputaţiei care devansează, în cadrul companiilor cu cotă solidă, majoritatea occidentale, simplul criteriu comercial. Responsabilitatea socială a marilor corporaţii trebuie să conjuge elemente de eco-policy în spaţiul diseminării culturii antidemocratice, pentru ca această temă să nu rămână una de seminar.
Ce ar fi de făcut? Pe termen scurt, investigarea şi soluţionarea derapajelor penale şi asanarea rapidă a spaţiului informaţional printr-o soluţie chirurgicală. Nu putem persista la nesfârşit în a nu concluziona clar şi a nu operaţionaliza concluziile. Parafrazându-l pe G. Friedman, pe termen scurt înseamnă oamenii.
Pe termen mediu, oprirea prăbuşirii imaginii României, care antrenează căderea economică. Trebuie reformulată strategia de contracarare şi centrată nu pe negarea evidenţelor, în maniera ridicolă a operaţiunii „Desant”, ci pe sublinierea victoriei majore: în cele din urmă, democraţia a funcționat! Aceasta este sarcina diplomaţiei profesioniste. Suprastructura politică a diplomaţiei are în acest plan un rol secundar.
De asemenea, aplicarea cu bună-credinţă, de către ambele părți, a „coabitării”, măcar în arealul măsurilor economice absolut necesare.
Pe termen lung, soluţia evitării unor asemenea derapaje o constituie un Pact Constituţional, cu larg consens politic şi în consonanţă cu viziunea societăţii civile, ținând cont de realităţile internaţionale în care „interdependenţa” a substituit de mult „independenţa”. O reformă constituţională de adâncime şi în aplicare, un pachet legislativ subsecvent pentru implementarea reală a reformei statului, a instituţiilor publice, inclusiv a reformei administrativ teritoriale.
Un Pact Constituţional pentru România, pornind de la construcţia instituţională subsumată ideilor şi nu persoanelor.
Închei cu o mâhnire personală: eşecul Generaţiei Y la butoane şi concluzia că există un ecart de zece ani de experienţă care nu a putut fi surmontat. Atitudinile lui Mihai Răzvan Ungureanu (omul politic e încă departe!) şi Victor Ponta (omul de stat e încă departe!), produsele de vârf ale leadership-ului românesc, antrenaţi ambii din umbră de consilieri cu destine şi alonje valabile global, dar incapabili să le înfrângă aroganța şi artificialul steril celui dintâi sau pornirile guevarristo-cartieriste celuilalt.
Poate că aceasta este limita sistemului politic de a genera lideri şi poate că, nu întâmplător, grupurile de reflecţie mai bine conexate internaţional şi cu alte criterii de profil acceptat prind rădăcini, în contextul mai larg al societăţii civile.