ROMÂNIA HOLDING. O VIZIUNE.

Expansiunea capitalului românesc în lume şi în mod particular în regiune ţine, pe de o parte, de legităţi economice ineluctabile şi/sau cauze eminamente subiective (maturizarea pieţei, tendinţe „evazioniste”, vizionarism) dar durabilitatea, performanţa şi gradul de penetrare aparţin unei minima strategica în absenţa căreia excesul de adrenalină se transformă doar într-un bungee-jumping economic aducător de spectacol şi efect de bumerang.
Şi totuşi, trecerea capitalismului românesc de la nivelul Local Specialist la cel de Regional Hero (a se vedea mai jos definiţiile) trebuie asumată nu doar ca imperativ al supravieţuirii în condiţii de criză, ci mai cu seamă ca un obiectiv de politică economică a României- ceea ce ridică problema raportării statului român, prin instrumente şi abordări clare, la acest tip de capital „expansionist”.
În contextul în care, cu cuvintele lui Andrej Vizjak şi Vasile Iuga -de la care am preluat şi clasificarea atât de expresivă- „concentrarea economică prin procese M&A, de fuziuni şi achiziţii, au schimbat regula jocului, iar „grow or go!” atinge plafonul de imperativ al momentului, intrarea în  ”arena regională” pe cont propriu a companiilor româneşti cu vocaţie intră în raza demersurilor aventuriste.
Cunosc, din zeci de discuţii cu lideri de business premium, drumul marcat de turbulenţe şi consumuri inutile de resurse ale curajoşilor care depăşesc limitele graniţelor naţionale, fără implicarea ghidajului de la sol, fără soluţiile „turnului de control” plasat pe un permanent hold-on. Lobby-ul privat nu poate suplini sprijinul guvernului propriu, pe anumite straturi superioare şi nici informaţia strategică.

DE LA LOCAL SPECIALIST LA REGIONAL HERO. ECUAŢIA STATULUI.

Nu ştiu dacă Bucureştiul înţelege foarte clar că impactul politic în regiune (sau folosirea oportunităţilor post-conflict în alte regiuni; vezi Irak), aspiraţie a tuturor regimurilor, nu poate avea loc în absenţa unor Regional Hero cu cod genetic românesc! Analiza factologică arată că nu. Unele declaraţii apar, însă, drept încurajatoare. (Daniel Dăianu, reputat analist cu cotaţie internaţională solidă, consilier al prim ministrului pe probleme economice mi-a mărturisit că e gata să repună pe tapet problema diplomaţiei economice, dar discuţia este mult mai complexă!)
Să precizăm termenii. Ce este un „local specialist”?  După clasificarea Vizjak & Iuga „este un Industry Follower de dimensiune mică-având, de cele mai multe ori, o cifră de afaceri anuală, sub un miliard USD. Acesta este prea mic pentru a deveni un lider în domeniul său de piaţă. El va creşte aşadar, în  direcţia nişelor regionale de produs, în cadrul cărora şi-a dezvoltat avantaje competitive. Un Local Specialist se bazează pe creştere organică”
Pentru acelaşi aparat critic „un Regional Hero este de cele mai multe ori un Industry Follower de dimensiune medie, cu o cifră de afaceri anuală de peste 1 miliard USD. Un Regional Hero evită internaţionalizarea, dar îşi creşte tot mai mult gradul de diversificare a produselor pe piaţa sa naţională şi în regiunile limitrofe. Acesta este capabil să dezvolte competenţe unice legate de piaţă, care îl sprijină-alături de achiziţiile făcute şi de acordurile de cooperare încheiate. Funcţiile de marketing sunt centralizate”.
Observăm la un prim survol că, în timp ce Local Specialist funcţionează în regimul „creşterii organice” Regional Hero îşi fundamentează creşterea pe „achiziţii şi alianţe”, motorul generic al concentrării economice-noua formulă a succesului în criză!
Are România „cifrele” necesare generării şi plasării ( sau susţinerii!) pe orbită a unor Regional Hero? Înţeleg oficialii complexitatea problemelor din economia globalizată? Au sau doresc să achiziţioneze uneltele? Problema răspunsului succede evident dorinţei de a pune cu adevărat întrebările.
Ca paşi preliminari aş defini trei: a) stoparea investiţiilor publice în companii non-reputate şi „sponzorizarea” celor interesaţi în branduri competitive; b) facilitarea unor construcţii modulare „cu cifre mari” pe modele conceptuale de tip „keiratsu”sau „holding”, adaptate la legislaţia europeană; c)crearea unor instituţii financiare suport, de stat, pe modelul private equity investments.

FINANŢĂRILE PUBLICE ŞI POLITICA BRANDURILOR NAŢIONALE

a) În mod evident, un stat român articulat şi inteligent ar fi încurajat, prin selecţia beneficiarilor de lucrări şi servicii publice, companii care tezaurizau în „intangible assets” -creând „branduri regionale” notorii şi cu bună reputaţie. Derapajul complet de la această logică, ce ar fi permis „întoarcerea” către contribuabilul român a unui efort, întoarcere ce s-ar fi concretizat în triada- prestigiu-reputaţie-profit, închizând un circuit cu pierdere limitată, a dus în final la o dramă: potenţialii Regional Hero au eşuat în firme-bidon de dimensiuni gigantice. În absenţa unor politici economice vizionare, banii publici au fost pur şi simplu irosiţi.
Interesantă opinia  Anetei Bogdan, specialistul nr.1 român în branding, care studiază acest fenomen, dar şi conexiunea inversă (care ne interesează,totusi, mai puţin în economia acestui demers): „Dacă vrei să ai reputaţie, nu te poţi asocia cu parteneri care nu au şi nici nu sunt interesaţi în a-şi construi o reputaţie. În acest sens, merită să ne uităm o clipă cu cine lucrează statul roman: Spedition UMB SRL, Romstrade SRL, Confort SA, PA & Co, Euro Construct Trading 2000. De altfel, numele generice sunt parcă special alese pentru a se pierde în peisaj, pentru a nu atrage atenţia cu nimic. Nu acelaşi lucru se poate spune despre afacerile acestor firme-vorbim de veniturile de sute de milioane de euro, cu profituri de zeci de milioane de euro-aproape în totalitate obţinute de la stat”.
„În topul primelor 100 de companii care fac afaceri cu statul roman (Top Ziarul Financiar 2009)-subliniază Aneta Bogdan- observăm că mai bine de 70% sunt companii de care nu a auzit nimeni niciodată, ba chiar se străduiesc să nu audă nimeni, niciodată de ele. Întrebarea şi mai neplăcută este: dacă ele nu au brand, cum ar putea statul roman să aibă reputaţie?”
Nu numai că firmele române de asfaltişti nu au lucrări în afara României, dar şoselele româneşti sunt scumpe şi proaste, pentru a focaliza un singur domeniu!
În opinia mea, o clarificare, o limpezire a situaţiei ar aduce sistemul „certificării etice”. Impunerea acestuia, printr-o legislaţie subsecventă, care ar fi imediat îmbraţişată de organismele financiare internaţionale, ar curăţa terenul pentru viitoarele construcţii. Banii publici ar trebui direcţionaţi către companiile şi sectoarele care performează deja, către brandurile în ascensiune. Fără încurajarea „brandurilor naţionale” nu vor exista Regional Heros români.

KEIRETSU ŞI HOLDING. CONCEPTE ŞI OPERAŢIONALIZARE.

b) Două modele, din culturi şi şcoli de gândire diferite, oferă prilejul unor reflecţii filosofic-practice asupra articulării sinergice a unor „consorţii” românesti şi modele potenţiale pentru stimularea apariţiei unor hub-uri industrial-comerciale: keiretsul japonez şi holdingul anglo-saxon.
În cultura corporatistă, keiretsu se referă la o formă unică de organizare corporatistă japoneză. Un keiretsu este o grupare, o familie sau o afiliere de companii care formează o alianţă foarte strânsă ce lucrează pentru succesul-în beneficiul tuturor părţilor. Sistemul keiretsu se bazează deasemenea şi pe o relaţie strânsă cu guvernul. Cu alte cuvinte, keiretsu poate fi descris ca o reţea ce uneşte bănci, producători, furnizori, distribuitori cu guvernul japonez.
Aceste alianţe corporatiste au provocat îndelungi dezbateri şi controverse, ele fiind supra-numite „carteluri cu sponsorizare guvernamentală”. Structura seamănă cu o reţea de genul unei plase de păianjen. Valorificări în afara spaţiului de geneză apar continuu: Richard Branson, fondatorul UK’s Virgin Group, scria în The Economist: “În centrul brandului nostru de tip keiretsu, se va afla o linie aeriană globală şi city-centre megastores ce vor acţiona ca un steag semnalizator pentru brandul nostru, în toata lumea”.
În The New Yorker în 1997, vizionarul Ken Auletta -autorul de mai tarziu al bestsellerului „Googled: The End of a World as We Know It” (2009) -a arătat complexitatea unui sistem keiretsu ţesut de şase dintre cei mai puternici giganţi media, divertisment şi softwere din SUA: Microsoft, Disney, Time Warner, News Corporation, TCI and GE/NBC. ”Companiile americane şi-au unit forţele”, nota Auletta, “ pentru a crea un fel de plasa de siguranţă, deoarece tehnologia se schimba extrem de rapid astfel încât nimeni nu poate să fie sigur ce tehnologie sau ce afacere va fi ascendentă”. Predicţia lui a fost că keiretsu va deveni           „urmatoarea ordine corporatistă”.
Mai aproape de logica noastră, conceptul de „holding” este, în România, posesorul unei cariere sinuoase. Complicata alchimie a influenţelor din „sistem” au făcut ca scepticismul lui Sebastian Vlădescu din 2006 în faţa necesităţii unei „legi a holdingului” să devină congruent în inacţiune cu euforia guvernului Ungureanu în aceeaşi speţă. Nu mai puţin de şase iniţiative legislative se află „ pe circuit” în Parlament. Inflaţia de proiecte de fixare a holdingului în coordonate legiferate duce subiectul, de o actualitate apăsată, în deriziune.
Politicienii desigur au partea lor de vină însă, nu se poate să nu remarcăm aici că situaţia este şi fructul căutărilor de „soluţii individuale” de către mediul de afaceri: reprezentanţi a doua grupuri importante industriale mi-au mărturisit, off the record, că au subvenţionat intelectual şi nu numai, două versiuni ale „legii holdingului” contestate -evident- de celelalte grupuri de interese.
Distincţia între keiretsu şi holding nu se referă numai la raportarea statului la „conglomeratul” alcătuit pe strucura teoretică respectivă.
În fond, în sensul curent, holdingul este societatea care deţine cea mai mare parte de acţiuni a mai multor firme (filiale). Fiecare firmă din holding îşi păstrează identitatea şi forma de organizare, precum şi pieţele de aprovizionare şi desfacere. Legăturile dintre compania principală (societatea mamă) şi filiale se realizează în domeniul financiar, tehnologic şi investiţional.
Holdingul stabileşte obiective obligatorii pentru societăţile aflate sub controlul său pe linie financiară, de management şi de comercializare a produselor.Constituirea unui holding facilitează finalmente achiziţionarea firmelor mai mici şi mijlocii aflate în sfera sa de control. Holdingul dispune de posibilităţi financiare foarte mari în lărgirea sau restrângerea activităţii filialelor, în funcţie de modificările intervenite foarte rapid în condiţiile cererii şi ofertei din diferite industrii şi pe pieţele respective şi de un regim facilitar privind tranzacţiile intra-grup. Este ceea ce se cheamă o structură economică flexibilă.
Din punctul de vedere al proiectului Regional Hero, o astfel de lege ar aduce ca beneficiu posibilitatea grupării companiilor de tip Local Specialist, a compunerii forţei lor financiare prin introducerea unor prevederi care să permită consolidarea profitului la nivelul companiei holding, pentru toate companiile deţinute direct sau indirect de către acesta.
Transformarea României într-un centru regional pentru multinaţionalele care investesc atât în zona Balcanilor de Vest, dar şi în zona Mării Negre şi a Mării Caspice este un alt efect pozitiv de context.
Dacă în privinţa modelului keiretsu, la nivelul Uniunii Europene există un dezagrement principial legat de chestiuni concurenţiale, Comisia Europeană a elaborat un proiect de act normativ privind consolidarea fiscală la nivel european. Bun pentru Europa holdingul, parte din esafodajul de soluţii, ar trebui sa devină bun şi pentru România.
Producerea de consens în jurul temei ar trebui însă să antreneze un dispozitiv mai larg decât cel conţinut în perimetrul politic/economic.

STATUL ŞI PARTENERIATELE PE INSTRUMENTELE SUPORT

c) Pentru introducerea unui instrument de politică guvernamentală care să „împingă” transformarea Local Specialist-ilor în Regional Heroes propun, spre studiu, The Overseas Private Investment Corporation (OPIC) care reprezintă instituţia financiară a guvernului american pentru dezvoltare. OPIC canalizează capitalul privat spre rezolvarea provocărilor-problemelor de dezvoltare, promovând în acelaşi timp şi politica externă americană.
„Datorită faptului că OPIC lucrează cu sectorul privat american, ajută afacerile americane să câştige încredere pe pieţele emergente, generând venituri, joburi, oportunităţi de creştere, atât acasă cât şi peste hotare. OPIC oferă investitorilor garanţii financiare, asigurări privind riscul politic, sprijin privind private equity investment funds şi împrumuturi pentru întreprinzători mici şi mijlocii”. Am citat din statmentul instituţiei postat pe site-ul oficial.
OPIC se auto-finanţează, ceea ce înseamnă că acest lucru nu îi costă nimic pe plătitorii de taxe din America. OPIC finanţează şi asigură produse şi servicii necesare pentru afaceri în curs de extindere în peste 150 de ţări. A asigurat finanţare de peste 200 de miliarde de dolari pentru peste 4000 de proiecte, generând 74 de miliarde de dolari în exportul american, şi creând 275.000 de joburi în America.
În anul fiscal 2011, OPIC a generat venituri nete de 269 de milioane USD. În timpul aceluiaşi an, a triplat mobilizarea de capital la 4.4 miliarde USD.

Un alt exemplu care ar putea fi luat în calcul, ar fi organismul prin care Madridul susţine investiţiile companiilor spaniole, în zone considerate strategice pentru Spania.

Este desigur doar crochiul unor gânduri ce trebuie introduse în malaxorul individual şi instituţional al producătorilor şi receptorilor de idei, pentru procesare.

 

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *