SCOPUL NU SCUZĂ MIJLOACELE*

Nu destinul politic al lui Traian Băsescu mă îngrijorează în această perioadă, ci dispreţul implicit al politicienilor, de generaţie nouă şi veche, faţă de legi şi instituţii.

Cascada emasculării de atribuţii a unor instituţii-cheie şi al execuţiilor de persoane cu foc „de la sold” a atacat nu litera (ele sunt formal corecte), ci spiritul democraţiei (adică suma de imponderabile care alcătuiesc fundalul stabilităţii morale a statului de drept).
În toată această incredibilă desfăşurare de forţe, o mireasmă antidemocratică, antieuropeană şi general-xenofobă a umplut România, odată cu mirosul fetid de zeamă de gunoi scursă din pubele metalice, cariate de caniculă.

Nu am niciun dubiu: trăim vremea unei lovituri de stat în interiorul legii. Lejeritatea cu care aceasta s-a înfăptuit ar părea un indiciu că democraţia a rămas neintegrată organic şi nu e încă o secvenţă din ADN-ul politic românesc.

Mânuitorii bâtelor politice de azi par a nu înţelege că, în balansul conjuncturilor se inversează deseori polarităţile şi se substituie, uneori subit, calitatea de vânător cu cea de vânat.

Iar singurul scut, pentru noi toţi, îl reprezintă recursul la legi şi instituţii, pe care, poate şi de aceea, e bine să le izolăm de lupta politică şi să le păstrăm intacte în pofida „priorităţilor” tactice de moment.

Din această ordine logică reacţia Europei (din care ne-am asumat că facem parte!!) mi s-a părut, nu exagerată, ci insuficientă. Şi ea nu poate fi pusă la activul suporterilor prezidenţiali – e ridicol să crezi că ar avea forţa şi ştiinţa de a stârni un asemenea val de indignare!

Cauza – pentru cei care se încăpăţânează să nu priceapă – este diferenţa netă de cod cultural: oamenii de stat din vest nu pot înţelege, visceral nu pot înţelege, cum pot fi mototolite instituţiile democraţiei în ritm lăutăresc, cu zâmbetul pe buze, ca-ntr-un festin barbar.
Da, scopul nu scuză mijloacele, în niciun timp şi în niciun stat.

Scopul este descris de coordonate subiective, în timp ce mijloacele trebuie fixate în parametrii regulii odată adoptate. Nu poţi distruge infrastructura democratică şi să speri că-ţi vei savura victoria în linişte, într-o amorţire generală a conştiinţei civice.

Eu cred că în România există consistenţa instituţională şi gândirea democratică nu este doar o peliculă fină. Cred în profunzime şi regenerare. Doar că blitz-krieg-ul nu a permis încă reacţia straturilor profunde ale societăţii depozitare ale principiilor şi non-adaptării cleioase.

Până când acest lucru se va întâmpla – căci se va întâmpla cu siguranţă – cu consecinţe nedeductibile clar, brevetăm global un nou episod de şmecherie românească, coclit de veche dar pusă în scenă de actori noi cu figură fină, de export.

*Acest proverb-axiomă pentru democraţie repetă un titlu al unui articol mai vechi semnat de Sandra Pralong

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *