În 15 decembrie anul trecut am creionat şi publicat în Q Magazine, un exerciţiu intelectual, „2012 – Noua ordine politică”, mixând previziunea subiectivă, născută din dorinţă, cu prognoza bazată pe informaţie relevantă, cu intenţia secundară de a propune tuturor celor potenţial interesaţi un draft de contract şi un planning de luat în studiu pentru o schimbare profundă a realităţii politice româneşti.
Demersul avea implicit forma unui „balon de încercare”.
Două au fost ideile principale ale textului:
1. că intensificarea luptei anticorupţie transpartinice poate constitui pretextul pentru forţarea unei schimbări a întregului sistem, nu doar a unor corecţii minimaliste („punerea în paranteze a sistemului partidelor politice în forma actuală şi „înlocuirea temporară cu nuclee profesionale” susţinute politic din spate)
2. că în vederea atingerii acestui obiectiv, „ancorele statale” vor avea cale liberă să acţioneze într-o manieră sofisticată – există capacitate intelectuală şi expertiză – dar eficientă.
Exerciţiul meu a fost împins în media, în mod vulgar şi neinspirat, de un fost sociolog şi demnitar (în prezent cu busolă pierdută!) care l-a înfipt frontal în gard.
În sfârşit, pe palierul analizei profesioniste a suscitat un anumit interes, dar şi multe întrebări şi neînţelegeri. Pe unele le cunosc deja. Din păcate, evoluţiile – venite neaşteptat nu din direcţia instituţională, ci din direcţia străzii – orientate în principal către schimbarea întregului sistem, mi-au dat dreptate în înţelegerea necesităţii.
Unde m-am înşelat: credeam că, din interes şi/sau convingere, şeful statului va fi la pupitrul de comandă al procesului de instaurare a „noii ordini politice”.
Declaraţia tăioasă şi inexplicabilă anti-DNA din 21 decembrie 2011 şi reasocierea simbolică la masa de Revelion cu „vechii prieteni” din toate „gărzile” PD-L-ului, l-au arătat aşezat de-a latul cursului.
Ce nu a înţeles Preşedintele: că mandatul său este util atâta tâmp cât acţiunea sa politică este orientată către obiectivele superioare. Rolul său e de a fi potenţator al proceselor pozitive. Opoziţia la acestea îl deposedează de putere, lăsându-l singur în mijlocul unor curenţi intersectaţi, pe care nu-i va putea detecta clar, dar care-i pot transforma sfârşitul politic într-un simplu act formal. Singurătatea în cuşca puterii duce la halucinaţii auditive şi vizuale, la distorsiuni grave ale realităţii!
Folosirea de logici paralele şi dublu discurs, agenda secretă, disimularea de obiective asumate-toate acestea alipite la o conştiinţă a invulnerabilităţii indiferente la fluctuaţiile proprii aşează, una peste alta, cărămizile eşecului.
Nu poţi – pur exemplu teoretic – să adulmeci resursele subsolului cu nările frământând de poftă şi să susţii că doreşti renaşterea unei industrii în favoarea poporului, în timp ce amicii personali şi afinii pregătesc masa pentru ospăţ! Sunt lucruri care nu se vor ierta nimănui, indiferent de poziţie. În termeni uşor livreşti, un proiect sustenabil trebuie să aibă la bază o generozitate iluministă.
Lecţia unei crize care nu s-a sfârşit încă, prima lecţie, este că utilizarea puterii în contrasens duce la coliziuni „neaşteptate” şi că, certificatele liderilor nu se atribuie nominal, în alb, ci instituţional mai ales, cu anexe şi road map. Altfel, personajul Traian Băsescu nu poate avea pondere decât în măsura în care susţine, fără paranteze şi acolade, proiectul de modernizare a României. Oferta cu caracter contractual înseamnă respectarea obligaţiilor de către fiecare parte.
Nu ştiu daca exerciţiul de conştiinţă şi expresie se va închide cu acest semnal dar, obligatoriu vor trebui trase încă de pe acum câteva consecinţe practice: regândirea modului de a face politică, refacerea ciclului încrederii dar, în primul rând, schimbarea cheii de distribuţie (cheie în sens informatic!) a resurselor financiare în interiorul societăţii. Nu este saltul cuantic, dar are valoarea unei revoluţii cu conţinut spiritual.
Statul român, destul de lax şi infestat de crimă organizată care şi-a asigurat un index de mediocrităţi lacome în poziţii de decizie, stă pe trei piloni încă solizi, competenţi şi motivaţi: serviciile secrete, DNA şi Banca Naţională a României. Nu e o maximă bucurie că s-a ajuns aici. Dar, aşa arătând lucrurile, nici o schimbare serioasă nu poate pleca în răspăr. Raportarea la acest triunghi, dă semnul plus sau minus, asigură turnesolul identităţii şi valorii reale a soluţiilor, proiectelor şi personajelor. Când aceste instituţii vor aluneca în planul doi, România va fi trecut deja în noua epocă. Ceea ce, evident, încă nu e cazul.