Pretextul „George Friedman” și unele reculuri cu totul deplasate mă obligă să deschid un subiect care, când nu e considerat tabu, se cantonează în stereotip. Acela al ființării/inserției în societate a serviciilor secrete. Pentru mine nu este doar presupunere că, de la un anumit nivel de inteligență și implicare în antropologia faptelor, a istoriei scrise/ proiectate, discuțiile despre relațiile intelectual/ serviciile secrete își pierd relevanța, așa cum se prelinge peste margini din spaimă sau stupizenia vulgatei, fie ea politică, economică, culturală sau, pur și simplu, neadjectivată.
În servicii există deci, o lume, într-un anume sens, fără agenți secreți ai rușilor, americanilor, israelienilor sau francezilor, o lume a fair-playului în care simplul fapt de a pune problema astfel descalifică. Numai în Estul traumatizat de paranoia comunistă a închiderii, gânditori globali de talie internațională sunt plasați în solda unor servicii care doresc – de obicei – să administreze țării noastre lovituri sub centură. Am „prins” asemenea opinii, mai recent, în două cazuri: la Thierry de Montbrial și la George Friedman. Unul, depistat în bârfele de pe la colțuri ca agent francez. Celălalt, ca agent american. Sau, pentru subtilii maidanelor, agenți ruși acoperiți. Sau ai Mossadului. Cu Thierry de Montbrial am râs intens. Cu Friedman, n-am apucat. Marketerii acestei percepții ar fi probabil șocați să afle că, pe paliere superioare, există exclusiv dialog intelectual profund – evident, cu dezacorduri și contradicții. Dar linia de dialog este deschisă permanent.
Este o lume a spectacolului de idei deseori asumat partizane, a duelurilor virtuoșilor spadei intelectului. Liderii serviciilor secrete sunt în întreaga lume civilizată partenerii de reflecție ai politologilor importanți, ai filosofilor și gânditorilor globali, ai strategilor și marilor figuri intelectuale, ai think tank-urilor.
România nu este o excepție. Dacă straturile epidermice ale societății își exhibă percepția că serviciile sunt niște uriașe pâlnii de ascultare și niște imense radare de depistare și amendare a vitezei societății civile, despre servicii ca parteneri în desenarea viitorului național nu se prea vorbește. Din prostie sau, la mimetici, pentru că nu e de bonton.
Dacă pentru pauperii cugetării tabloide serviciile secrete sunt cete de pistolari sau, după caz, indivizi dubioși dotați cu ochelari de soare care filmează și înregistrează tot invadând viețile private, de la ceilalți nu dispunem de „imaginea receptată”. Ei tac.
Există, evident, etajul operativ al pericolului și vieților pierdute. Aceea este partea cel mai puțin vizibilă. Nu cunosc această latură și sunt prudent în aprecieri.
Dar, la nivel de leadership (cel puțin), și SRI și SIE au și expertiza și IQ-ul personal și instituțional de a se încadra în acest fabulos joc. Sunt întâlniri discrete care nu pot avea „bun de tipar”.
Întâlniri și dialoguri în care, spre exemplu, George Maior este briliant prin modul în care rămâne conectat la mareea globală de concepte noi pe care le evaluează creativ şi le mânuiește cu dexteritate în faţa unor interlocutori agabaritici (citesc lucrările sale, constant, cu aceeași plăcere a provocării date de substanță şi nu pot să nu remarc prefața inteligentă la volumul lui Friedman!). Dar nu numai el!
„Lumea se exprimă la voi ca și când calcă pe ouă” – mi-a spus un lider Bilderberg după mulți ani de excursii cu regim intelectual la București. Este multă ipocrizie și fariseism, dar și multă prostie răuvoitoare și paranoia neproductivă. Serviciile au informație curentă, dar și viziune pe termen lung. Ele nu sunt creatorii de monștri, din contră. Serviciile au multistratificare și eșuații proprii, dar vârfurile lor sosesc la timp la întâlnirea în planul cosmic al gândirii strategice. În interacțiunea cu mogulii gândirii internaționale, nimeni nu datorează nimănui nimic, nu există obligații, ci doar plăcerea profesională de a te lupta în viziuni și în argumente.
Personal, am cu serviciile, sporadic, aproximativ relația dintre filosoful laic preocupat de religie și reprezentanții Clerului. Dar m-am surprins scriind aceste rânduri cu o nedeslușită teamă interioară. Totuși, am dat send către tipar cu conștiința împăcată: to whom it may concern.