Degradarea larg resimțită a funcției și demnității publice, noile indicative ale puterii cool, discursul fragmentar/oportunist în limbaj colocvial-argotic, maratoanele vizibilității fără conținut se varsă, quadrofonic, în întrebarea: alegem costumul scorțos al lui Zgonea sau tricoul Pink Floyd de hippy întârziat al lui Cernea?
Este un dramatism al opțiunii ori o falie mimată? „Marea conversație națională” (apud Geoană) dă impresia unei harababuri: suntem protocroniștii planetari ai degenerării sau ne aflăm în rearanjarea unui ciclu istoric postmodern?
Filosofia politică tradițională nu mai poate răspunde nevoilor societății contemporane, spun avangardiștii unplugged din turnurile de fildeș.
„Tehnologiile informației, post-industrialismul, globalizarea, consumismul au creat o ruptură de logică a suficienței și a ordinii rațional legitimate”, îi confirma un Francis Fukuiama recent.
„Perspectivele postmoderne asupra politicii (…) pun în centrul atenției momentele discursive lingvistice, psihologice şi performative ale acțiunii politice. Politică ce nu mai e nici procedurală, nici interpretativ-explicativă și nici expresivă, ci estetică”. (Judith Squires)
Este postmodernismul „vinovatul” spectaculoaselor schimbări?
Dintr-un unghi, dacă luăm ca pretext disputa Zgonea-Cernea, ne situăm într-un conflict pe axa modernism-postmodernism.
Dar, adăugând în dreptul lui Zgonea filiația: postcomunismul cenușiu al guvernării Văcăroiu via modernism-iluminismul lui Năstase și statutul personal de fost student seralist, obținem „morga academică” a politicianului by the book sau incapacitatea de a privi senin diversitatea?
La capătul celălalt, scriind în dreptul lui Cernea: individ marginal, lipsit de orice performanță în sens clasic, obținem o descindere direct din postmodernism sau o atitudine dictată de o lipsă elementară de bun-simț?
Potrivit unei serii de definiții ilustre, postmodernismul produce re-vrăjirea lumii, respectă ambiguitatea, aduce emoția umană, ne cere să apreciem acțiunile fără scop sau recompensă calculabilă și să înțelegem că nu toate acțiunile trebuie să se justifice și să se explice pentru a fi demne de stima noastră. (Protestul Roșia Montană?) Postmodernismul – conchidem cu Zigmund Baummant – „este modernismul eliberat de iluzii”.
O întrebare legitimă ar fi despre granița proceselor.
a) Degradarea indicativelor de putere-trecerea de la Mercedesul negru la Ferrariul roșu în parcările guvernamentale, ținuta extravagantă, vila apocaliptică ridicată în cimitir sunt „postmodernism”?
b) În privința decăderii discursului puterii-în conținut și în limbaj-dacă bătălia de a-l promova este atribut postmodern; incoerența constantă, minciuna patologică, lipsa de empatie sunt atribute postmoderne?
c) Relativizarea valorilor în postmodernism se face în sensul libertății comunităților de a se elibera de vreo filosofie dominantă, de un set de valori centrale. Dar redefinirea termenului de valori înseamnă legitimarea pătrunderii crimei organizate în structurile politice, abandonul Constituției etc.? Incultura, evaziunea fiscală, rețelele mafiote nu descriu postmodernismul!
O altă întrebare legitimă: care sunt, totuși, reperele minimale? Și un răspuns: postmodernismul caută instituția în care să se producă negocierea continuă a conflictelor de interese și valori.
În loc de concluzii:
1. Actorii postmodernismului sunt oameni educați care își asumă poziția postmodernă în mod deliberat. Postmodernismul vine la capătul înțelegerii critice a modernismului, nu la ieșirea imediată a intelectului din peșteră.
2. Exercițiul postmodern în politică practicat în România seamănă prin inadecvare la context cu revoluția comunistă în Rusia: lipsește premisa esențială. În Rusia absenta maximul industrializării, în România este vacant nivelul de instrucție. În zorii cu influențe culturale digitale, riscăm să confundăm postmodernismul cu impostura.
*scurt eseu despre degradarea funcției publice
Aparut in: http://qmagazine.ro/autori/postmodernism-sau-impostura/