Ca-ntr-un clişeu ponosit, rulat prin generaţii de filme ieftine, mă apropii de finalul vacanţei, citind pe plaja incomodă de la Cannes o carte a cărei acţiune se petrece exact în Cannes. Romanul lui Paulo Coelho, „Învingătorul este întotdeauna singur”, fundamentat pe o intrigă cvasi-poliţistă, care nu merită aprofundată, în fond, un pretext epic care asigură fundalul unei temeinice disecţii a Star-sistemului, a Superclasei , cu concluzii obligatorii pentru sălile de lectură ale spiritului socialmente critic.
Dacă Paulo Coelho, ca autor, nu mi-a stârnit vreodată fiori estetici, în pofida celor o sută de milioane de exemplare vândute, „Alchimistul”, lucrarea care l-a notorizat, rămânând în opinia mea mai degrabă o producţie pentru clientele coafoarelor haute-couture şi nu numai, Coelho ca „om de Davos”, mă incită prin inserturile analitice bine documentate, îndelung studiate. „ Învingătorul este întotdeauna singur” pulverizează in atmosfera trombe de imagini şi gânduri spectaculos sintetice ca într-o canonadă, ca-ntr-un concurs de artificii multicolore.
“Superclasa nu iartă trădarea şi fiecare îşi cunoaşte limitele: n-au ajuns acolo unde sunt, călcând pe cadavre, cum susţine legenda care-i însoţeşte.”
“Puterea stă de vorbă numai cu Puterea. Simte nevoia sa se întâlnească din când în când, să bea şi să ia masa împreună, să asiste la marile petreceri girându-le astfel cu prestigiul lor, să întreţină iluzia că lumea luxului şi a strălucirii e accesibilă tuturor celor care au destul curaj pentru a nu renunţa; să evite războaie atunci când ele nu sunt profitabile, să încurajeze agresivitatea între ţări sau companii atunci când simt că aşa ar obţine mai multă putere şi mai mulţi bani; să se prefacă fericiţi chiar dacă sunt prizonierii propriului succes; să facă tot posibilul să-şi mărească bogăţia şi influenţa chiar dacă sunt deja enorme: fiindcă orgoliul Superclasei este să concureze cu sine şi să vadă cine ajunge în vârful vârfului.”
“La Cannes lumea crede că moda este totul. La fiecare şase luni cheltuie o avere ca să schimbe un mic amănunt şi să rămână în tribul exclusivist al bogaţilor. Dacă ar face acum o vizită în Silicon Valley, unde miliardarii industriei IT poartă ceasuri de plastic şi pantaloni boţiţi, ar înțelege că lumea nu mai e aceeaşi, cu toţii par să aibă acelaşi nivel social, nimeni nu se uită la mărimea diamantului, la marca unei cravate, la modelul portofelului de piele. De fapt, cravatele şi portofelele de piele nici măcar nu există în acea regiune de lume.”
“La festival (festivalul de film de la Cannes) vin milionari, oameni care-şi dau aere de milionari sau oameni care vor să devină milionari. În astfel de zile, partea asta a oraşului parc-ar fi un ospiciu, toți se poartă ca nişte oameni importanţi, cu excepţia celor care sunt cu adevărat importanţi-ei sunt mai amabili, n-au nevoie să convingă pe nimeni de nimic.”
“Un tip din Superclasă înseamnă cineva cu prieteni făţarnici şi mulţi duşmani.”
“Oamenii ascultă, acceptă-pentru că nu au de ales. Superclasa porunceşte în lume, are argumente dulci, voci suave, zâmbete delicate, hotărâri definitive. Ea ştie totul. Ea acceptă sau respinge. Ea are Puterea. Iar Puterea nu negociază cu nimeni, poate doar cu ea însăşi.”
“Cine schimbă lumea? Superclasa. Cei care fac. Cei care intervin în comportamentul, în inimile şi în mintea celui mai mare număr posibil de oameni.”
Paradoxuri, contraste, ipocriții, întorsături dramatice de frază, lovituri de floretă şi întoarceri în spate, o carte construită pe un termen, Superclasa, un spaţiu cu limite vagi şi contururi imprecise, termen pentru care autorul îi şi mulţumeşte „părintelui” David Rothkopf. Mai interesant decât toate, acest dialog la distanţă, posibil pe aceeaşi plajă, aproape de Palais de Congres, lângă Croisette, între cei doi „oameni de Davos” cu armele lor-ficţiunea Coelho şi analiza Rothkopf- întru ilustrarea aceluiaşi demers cognitiv. Dialog posibil prin mine, cititorul simultan al romanului „Învingătorul este întotdeauna singur” şi „Superclass” al lui Rothkopf.
„Într-o lume ideală, Puterea ar conversa cu actorii, regizorii, stiliştii şi scriitorii care, cu ochii roşii de nesomn, se gândesc cum se vor întoarce în cămăruţele lor închiriate în oraşe îndepărtate, pentru ca dimineaţa să-şi reia maratonul cererilor, al posibilelor întâlniri, al eventualelor ocazii”-lansează provocarea, aruncă mănuşa Coelho.
Nu trăim într-o lume ideală, dar Coelho exemplifică prin sine însuşi per a contrario: Puterea discută şi caută compania creatorilor/artiştilor, atunci când ei semnifică, întruchipează. Iată ce spune Rothkopf în Superclass:
„În calitate de participant direct la fenomenul Davos, Coelho vede dincolo de faţada sistemelor, în interiorul unei lumi de relaţii obişnuite. Ca exemplu el povesteşte întâlnirea cu Bill Clinton , în cursul ultimului an de preşedinţie al acestuia. La ora stabilită a sosit la o sală de conferinţe unde a stat singur, la marginea unei mulţimi de oameni care păreau foarte importanţi. L-a umilit senzaţia că nu avea ce căuta acolo şi faptul că nu-l băga nimeni în seamă. Dar când a apărut Clinton a întrebat cine este Paulo Coelho. „Eu sunt domnule preşedinte”, apoi toată lumea s-a uitat lung la mine, iar eu le-am zâmbit şi m-am împrietenit cu toţi. Clinton a venit lângă mine şi mi-a zis: ”Buna ziua, ce mai faceţi? Am vrut neapărat să vă cunosc pentru că v-am citit cartea. Fiica mea m-a obligat să o citesc”. Şi-am început să vorbim despre cele mai fanteziste lucruri, în timp ce toată lumea ardea de nerăbdare să vorbească despre sistem. În final au sfârşit prin a ne asculta pe mine şi pe Clinton(…)”.
Coelho, Clinton (în execrciţiul funcţiunii!), Rothkoph, trei nume ale Superclasei. Mă agasează plăcut ideea de a încerca, în curând, un portret anatomic al Superclasei româneşti.