Statele Unite ale Europei, Uniunea Eurasiatică, mişcările interesante, mai noi, din zona ASEAN nu sunt (cum par) iluzii politice la pachet pentru consumul în timpul crizei, ci elemente precursoare unei schimbări majore de paradigmă în relaţiile internaţionale.
O faţă a medaliei: „regional unions” – viziunea unei noi generaţii politice. O altă faţă a medaliei: federaţiile club-wireless BRIC sau Next Eleven, montate inteligent de interesul marelui capital privat din finanţe + corporaţiile multinaționale – viziunea, mai pragmatică, a unei noi generaţii de economical leaders postmoderni.
Scenarii complementare? Puţin probabil. Mai curând, o coliziune in nuce ce trasează axa marelui conflict al noului mileniu. Numitorul comun e cert însă: irelevanţa din ce în ce în ce mai accentuată a actorilor statali individuali.
Diferenţiatorul rezidă în criteriile de agregare a noilor actori suprastatali, criterii geografice în cazul viziunii clasice, politice şi criterii demografice, de dimensiune a pieţelor şi maturitate a sistemelor financiare, criterii economice cu precădere, în cea de-a doua variantă.
Există o luptă surdă între strategii multinaţionalelor şi vizionarii politicii pentru reproiectarea planetei? Serii de semnale contradictorii perforează orizontul radarelor. Dar şi informaţii certe cu origine, direcţie şi sens. Jocurile corporatiste se simt bine în structuri laxe.
De la „Pariul pe Statele Unite ale Europei” (10 septembrie), un calup de întrebări legitime şi mănuşa aruncată unei generaţii politice româneşti în criza de obiective, alte proiecte de „structuri suprastatale” au intrat în acceleratorul universal de particule pentru a se studia comportamentul „la viteze mari”.
Din interiorul Uniunii Europene – şi nu este o discuţie de cigar-club – adie deja briza unui tip de „federaţie germanică” extinsă cu Benelux, Austria şi Finlanda, subiect distinct de drept internaţional, agent coagulant al viitoarelor „state unite europene”. Un stat al premianţilor, triplu A, un fel de şah pentru Franţa care nu e confortabilă cu ideea de a adera, dar pentru care participarea e indispensabilă. O federaţie puternică, pivot , care nu mai are nevoie de sita deasă de reguli şi proceduri ale Bruxelles-ului pentru a închega o federaţie europeană premium plus. Pe modelul funcţional al landurilor germane şi nu cu brevet USA.
Mult mai departe, într-o linişte eficientă, ASEAN-ul, structura formală de comerţ a Asiei de Sud Est, cu 10 membrilor (Indonezia, Filipine, Malaiezia, Singapore, Tailanda, Brunei, Vietnam, Laos, Myanmar şi Cambodgia), pregăteşte un to do list şi foile de parcurs pentru transformarea într-o structură federativă , cu reprezentare externă şi politică de apărare comună („avortul şi secretul uitat al Europei” cu o sintagmă a lui Dan Dungaciu) şi evident, o conducere politică unică, articulate în trepte. Cu vârf de lance Indonezia –posesoare a unor servicii secrete performante – ASEAN contractează expertiză UE de la foşti demnitari europeni de rang înalt prin firme de consultanţă ale acestora. În maniera insidioasă, nu ar fi exclusă apariţia unei voci puternice, unice, a unei pieţe de 600 de milioane de oameni, cu 1000 de miliarde de dolari PIB. Un nou actor suprastatal internaţional de anvergură, în lucru.
Last but not least, Vladimir Putin îşi exersează condeiul în Izvestia desenând în grabă conturul unei federaţii a la russe, cu factor de agregare rapidă, în stil aproape cazon. Pusă în contextul alegerilor din Rusia (Putin are 29% în timp ce nostalgicii imperiali acoperă un bazin de 60%, de unde concluzia autoimpusă), sat a lui Potemkin, tanc gonflabil pentru aviaţia inamică sau contrapondere reală geoeconomică a UE, noul construct al lui Putin se înscrie pe aceeaşi tendinţă a „actorilor suprastatali”.
Profesorul Vasile Puşcaş, de departe românul cu cea mai mare expertiză practică în UE, prinde, la rândul său, această „undă”, în Adevărul din 10 octombrie, din păcate însa, numai din perspectiva strategului geopolitic:
„Ceea ce pare a fi înţeles Kremlinul este că «noul regionalism» poate fi o cale mai certă de inserare a Rusiei în sistemul de putere a viitoarei arhitecturi internaţionale, în care integrarea şi globalizarea nu vor fi alternative contextuale, ci realităţi care vor reconfigura rolul şi poziţia actorilor sistemului. Într-o asemenea postură, şcoala geopolitică rusă nu se poate abţine să nu recunoască faptul că prin proiectul Uniunii Eurasiatice se urmăreşte realizarea unei «asociaţii supranaţionale puternice», unul dintre «polii lumii moderne», care să-i asigure avantaje competitive globale(…)”
La orizont se mai întrevăd o Federaţie Caraibiană, o Uniune Arabă (succesoare potenţială a Ligii Arabe) şi o amplificare a proceselor de integrare la nivelul Uniunii Africane.
Prin urmare, există temeiuri pentru a conchide că, pe plan internaţional, transformarea organizaţiilor regionale în state federale se manifestă ca subdirecţie circumscrisă noii tendinţe de afirmare a „actorilor supranaţionali”, rezultaţi din proiecţia strategilor politici. Se „închide” astfel o viziune enunţată de Javier Solana, în urmă cu aproape un deceniu, că apariţia a 10-12 uniuni regionale este pasul precursor în atingerea dezideratului unei guvernări globale. Un ciclu istoric de recentralizare.
Ce propun, în acest timp, strategii multinaţionalelor?
În „România-clubul de ţară”, scriam în noiembrie 2010 că, „dintr-o perspectivă superioară, principalul conflict al lumii contemporane îl constituie ciocnirea pe diverse paliere şi în diverse grade, dintre caracterul pronunţat naţional al elitelor politice şi caracterul accentuat globalist al elitelor financiar – economice (transnaţional).” Adaug astăzi, însă, nuanţa că acest conflict s-a tradus în incapacitatea politicienilor de a vedea global, dar că acesta a marcat puncte majore în dreptul multinaţionalelor, care au profitat de state slabe, manipulabile, cu conduceri de mucava. Rezolvă noile construcţii suprastatale acest conflict politician/corporatist în favoarea lor?
La concurenţă cu gândirea politică, laboratoarele corporatiste produc concepte de forţă care generează realităţi paralele, de blocare a agregărilor geografice stimulând compuneri de forţe asimetrice, în beneficiu propriu. „În BRIC şi NEXT ELEVEN. Conceptele schimbă lumea” am schiţat această idee:
Fără a fi, totuşi, un bloc economic, precum Uniunea Europeană sau o asociaţie de tranzacţionare formală de tip ASEAN, cele patru ţări BRIC proiectează să formeze măcar „Club politic”, pentru a converti puterea lor economică, în influenţă.
La 16 iunie 2009, liderii ţărilor BRIC au avut primul summit la Ekaterinburg, ocazie cu care au emis o declaraţie de aşteptare pentru instituirea unei ordini mondiale echitabile, democratice şi multipolare. Reuniunile au continuat: Brazilia în 2010 şi China, anul acesta.
Aşezate peste un numitor comun vag definit, „emergenta” – un mix de indicatori asortaţi după o estetică intelectuală –, Brazilia, India, Rusia şi China îşi continuă existenţa comună sub acelaşi brand, cu toate că India şi China sunt furnizori dominanţi, la nivel mondial, de bunuri fabricate şi servicii, în timp ce Brazilia şi Rusia rămân lideri ca furnizori de materii prime. Dar conceptul BRIC a creat deja o nouă realitate peste orice diferenţă. Între timp, influenţa lui O’Neill a devenit majoră, proporţională cu seducţia acronimelor-concept, bine găsite, în lumea occidentală. Azi, în plină criză, mediile specializate ingerează lent o altă producţie a starului de la Goldman Sachs Asset Management: conceptul de Next-Eleven (N11). Nume de cod pentru 11 state, acest „brand” face referire la Bangladesh, Egipt, Indonezia, Iran, Coreea de Sud, Mexic, Nigeria, Pakistan, Filipine, Turcia şi Vietnam, ţări cu potenţial ridicat de a deveni, împreună cu BRIC, cele mai mari economii din lume în secolul 21.
Pe conceptele lui Jim O’Neill, contrareplica marii finanţe private (diferită net de FMI sau BM) creează dificultăţi de sudare noilor superstate federale, pe regula numerelor mari prin „metoda dislocării spaţiale a excesului de lichiditate. Soluţia are caracter temporar, deoarece dislocarea spaţială, pe lângă că sporeşte disparităţile regionale, creşte aria de manifestare a crizelor de supraacumulare” (C.Guşă)
Deşi paradigma se schimbă şi actorul statal individual lasă locul construcţiei suprastatale, tranziţia va fi greoaie, supusă unei subtile obstrucţii corporatiste care preferă alcătuirile mobile, cu geometrie variabilă, în funcţie de ţintele pe termen scurt şi mediu .Marile capitaluri au logică proprie, hic et nunc. Pariez pe SUE în contra corporaţiilor. Dar şi pe unificarea Coreei cu sprijinul corporaţiilor. Şi risc să pariez pe căderea, la momentul potrivit, cu vuiet şi scrâşnet infernal a Chinei, pentru salvarea capitalului corporatist pe încă două-trei decenii. Capital rămas, undeva, în particula sa subatomică imoral, lacom dar şi extrem de inteligent.