PARIUL PE STATELE UNITE ALE EUROPEI

Fără o cutie de rezonanţă adecvată, declaraţia istorică a lui Traian Băsescu din 16 august, de la Sulina, a ratat şansa de a fi uvertura recent declanşatei dezbateri polemice,  în tonuri grave, pe tema reagregării/dezagregării gaudienei construcţii europene. Subiect de categoria grea, de formula 1, care polarizează net.

A punctat însă, pe artileria Reuters, fostul cancelar Gerhard Schroder, în 4 septembrie, printr-o declaraţie-clonă, cu structură identică şi aceleaşi sintagme-cheie „Statele Unite ale Europei” şi „nevoia cedării masive de suveranitate” ca soluţii la provocările prezentului cu echilibru precar al tectonicii economice. Similitudinea celor două intervenţii nu a frapat nici o zona de analiză, sursa comună părând detectabilă.

Zâmbesc Băsescu şi Schroder din spatele unui emoticon trollface sau Statele Unite ale Europei sunt/pot fi subiect principal de agendă, obiectiv implementabil, pragmatic vorbind? Este această coincidenţă şi convergenţă declarativă un ”balon de încercare” pentru anumite cancelarii sau aforistica unor out-sideri frustraţi?

Afirmat ca atare, conceptul  „Statelor Unite ale Europei”  merită o analiză aparte, pentru că el are în primul rând, vocaţia de a produce nelinişte. Avem de-a face doar cu un „media concept”? Există un draft conturat ţinut în sertare de teama de a fi îngropat sub reacţii negative ale opiniei publice europene?

Jean Claude Trichet, preşedintele Băncii Central Europene sau Antonio Borges, şeful unităţii europene a FMI,  vorbesc, la rândul lor, despre cedare de suveranitate  naţională în favoarea Bruxelles-ului şi despre trecerea uniunii monetare europene la nivelul superior: uniunea fiscală. Dar bancherii internaţionali sunt singurii care comandă studii de impact şi fac modelări şi proiecţii pe cifre reale, independente de variabila de opinie.

Angela Merkel şi Nicolas Sarkozy achiesează, mai nou, la ideea unui guvern european unic ca punct terminus pe o foaie de parcurs ce include operaţiuni „tehnice” precise ca, de exemplu, limitarea prin constituţiile naţionale a deficitului bugetar, armonizarea legislativă pe corpurile de taxe şi impozite. Dar  şi paşi înapoi, de la sfertul drumului, pe tema eurobondurilor, pe tema  accesului limitat la cei 17, o resuscitare a teoriilor Europei cu „mai multe viteze”: nucleul dur, esticii evoluaţi, repetenţii etc. Sub spectrul înfricoşător al voturilor pierdute acasă, subiectivismul politicianist se reinstalează comod,recalibrând, în scădere, aspiraţiile. Opus finanţiştilor, generaţia politică actuală pare a nu avea nici suflu, nici spirit de sacrificiu. Nici unii, nici alții nu abordează explicit tema SUE.

Certe sunt două lucruri: degajarea unui parfum de consens pe ideea că dacă procesul de integrare rămâne incomplet, Uniunea se va deşira ca un pulovăr cu firul tras sau va fi clasată în mapa cu literatură futurologica şi faptul că uniunea fiscală  e singura soluţie de „control electronic al stabilităţii” în derapajul economic continuat.

Una peste alta, tabla de şah pune faţă în faţă „Alianţa Vizionară” alcătuită din establismentul Uniunii + organismele financiare internaţionale + SUA + noii intraţi în UE ce sprijină ferm accelerarea integrării  şi  guvernele/leadership-ul naţional (e) din nucleul dur ce pivotează în jurul „imperiului franco-german” + opinia publică europeană în mare parte, adică ceea ce am putea numi „Reţeaua Status-Quo”, cu efect de frânare.

Există un proiect clar pentru Statele Unite ale Europei? Nu. Există crochiuri cu diverse grade de relevanţă şi etaje de „priză comună”. Dar modelul SUA poate funcţiona.  Guvernul unic (administrarea integrată a bugetelor) nu impactează asupra diferenţelor specifice, aşa cum acordul de desfiinţare a frontierelor şi euro nu au uniformizat, nu  au nivelat,  nici cultural , nici etnic, nici religios. Dar argumente de acest tip nu trag înapoi centrifuga naţionalistă sau obiecţia intelectuală. Ne confruntam cu un conservatorism şablonard,cu o privire retezată la un lat de palmă în faţa ochilor. Sistemul cu trezorerie centrală,  releu de fonduri între state, a asanat în mare parte sistemul financiar american, de unde ar trebui preluat mot-a-mot, ca primă etapă.

Răul a gestat însă şi o şansă. Criza grecească poate da un impuls major coagulării unui proiect compact de creare a Statelor Unite ale Europei şi acceptării acestuia de către opinia publică. O criză lăsată să se dezvolte paroxistic, până la starea psihologică de război, ar face digerabila o soluţie excepţională însoţită fiind, de o operaţiune vastă de marketing. Istoria ne oferă această perspectivă: marile proiecte au fost impuse, pe conjuncturi imperfecte, altfel s-ar putea ca „momentul „ să nu apăra niciodată!

Statele Unite ale Europei ar putea fi, totodată, noul obiectiv major al politicii externe româneşti, după letargia ulterioară  integrării în NATO şi UE. Baza unei noi „Declaraţii de la Snagov”, parafată acum de generaţia (îndelung) aşteptată.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *