ÎNTÂLNIRI ȘI POLEMICI

O oportunitate minuţios elaborată m-a plasat, pe 1 aprilie, la Paris, în clădirea cu arome versailleze a Cercului Uniunii Interaliate – o bijuterie arhitecturală care intensifică senzaţiile şi potenţează simţurile, pe 33, Rue de Faubourg Saint-Honoré. Un club privat, exclusivist, cu reguli clare şi stricte: obligatoriu black tie, niciodată cu telefon mobil, exclus măcar gândul unui martor foto!

Clădirea, pusă la dispoziţia Cercului, fondat în 1917, pentru consolidarea Antantei şi omogenizarea demersului comun europeano-american de Henri de Rothschild, delimitează azi un cadru intim de socializare pentru persoane ca Alain Juppe, actualul ministru de Externe francez. Sau acţiuni cu caracter discret ale Băncii Angliei, Organizaţiei Mondiale a Comerţului etc.

Pe tema de care mă despărţisem cu o seară înainte sub cupola Academiei Române, a proiectului unei construcţii asociative româneşti „erga omnes”, în contextul proceselor globale de networking, am beneficiat de un dialog substanţial şi de expertiza suplă a unor persoane din Club du Siècle – Organizaţia, Clubul puterii franceze.

Nu sunt dintre cei care îşi propun reinventarea periodică a roţii şi, fără a solicita foi de parcurs, mă las prins în valorificarea experienţelor funcţionale, de calibru. Aşa că am pus întrebări în cascadă. Şi am primit răspunsuri oneste şi limpezi.

Am în faţă o listă, pierdută în labirintul netului, cu persoanele participante la unul dintre dineurile lunare ale Club du Siècle. Spre finalul listei, cu acelaşi corp de literă cursiv, aşezat cuminte în dreptul lui S, Sarkozy (membru cu o vechime de peste un deceniu), fără exces sau stridenţe, în rând cu lumea, cu crema industriei, politicii, ştiinţei şi culturii unei Franţe care arborează încă un zâmbet imperial. Clubul Secolului este spaţiul unde dospeşte „ideea franceză” pură, naţională şi globală concomitent, metapolitică prin excelenţă. Etica acestui gen de întrevederi mă opreşte să intru în substanţa discuţiei. În orice caz, dincolo de speculaţiile profane, o concluzie desprinsă pe un final încărcat de repere nonverbale: „Puterea, în stratosferă, nu-i nicicum ierarhică. Este o putere născută din conglomeratul de reţele. Nu eşti în interiorul reţelelor globale, nu exişti”. La Paris, ca şi la Washington, te naşti educat în acest spirit cu valoare axiomatică.

Am venit pe jos, ocolind pe Rue Rivoli. Dansul culorilor din vitrina de la Frank Namani m-a scos din atmosfera sobră. M-am trezit brusc în mijlocul unei primăveri pariziene greu controlabile.

Profit de ocazie să-i înapoiez, amical, săgeata polemică dlui Petre Munteanu, managing editor la Foreign Policy, care combate acid părerile mele expuse în editorialul „Elite şi think tank-uri”, cu privire la valorificarea „eredităţii” în coagularea unui club elitist.

Scrie dl Munteanu, aparent binevoitor: „Dl Marius Stoian, în prima tinereţe poet şi jurnalist, acum om cu afaceri care îi permit întoarcerea la condei şi la reflecţia socială, este şi dânsul bântuit de nevoia cultivării elitelor din România. Şi vine cu o idee cel puţin interesantă: nu doar un club de ţară, ci un cuib în care să se formeze împreună fiii şi fiicele actualelor elite (cel mai probabil economice)”. Pentru ca, după ce mă citează, să revină devastator: „Interesantă argumentare, dar parcă sună a iniţiativă de impunere a unei noi aristocraţii, a unor clanuri conducătoare (ceea ce se şi petrece, şi tocmai bine nu este)”. Regret, dar nu este nicio contradicţie, în fapt, ci o forţare şi o confuzie de obiective asumate. Colegul
Munteanu aşază cărămizile unui think tank, o sumă de creiere care-şi pun împreună partea de cunoaştere pentru elaborarea unor studii strategice, a unor recomandări pe probleme specifice. Bref, a unui producător de „hârtii”!

Pentru că obiectivul fundamental al României actuale ar fi, în opinia mea, identificarea proiectelor majore şi asigurarea unui tranzit al acestora de la o guvernare la alta, pe o platformă transpartinică aş opta, mai degrabă, către un club de putere (de genul Siècle, pentru că tot am amintit). Adică a unui tip de reţea care schimbă idei în cadru informal şi care influenţează opţiuni personale de decizie, prin interacţiunea şi statura membrilor. Această formă de agregare se caracterizează tocmai prin faptul că nu produce „hârtii”: rapoarte, newsletteruri, nici măcar simple declaraţii.

Trec peste eroarea că aş fi pus în antiteză meritocraţia şi latura ereditară a unui demers şi ajung la faptul că, din fericire sau nu, un club de putere stă pe suportul companiilor naţionale stabile. Or, dreptul de proprietate se transferă şi prin moştenire! Fie şi numai din acest unghi, necooptarea „celei de-a doua generaţii antreprenoriale” e contraproductivă. Pentru a nu mai vorbi despre „formarea în politică”, accentuată net de mediul familial. Filtre şi reguli au loc în oricare variantă. Totuşi, din teza dlui Munteanu şi din antiteza mea se poate naşte o sinteză, un proiect hibrid cu şanse sporite. Un club de putere, cu un think tank afiliat, cu multiple puncte de contact. Primul ar da răspuns la întrebarea „ce se va face”. Al doilea, la „cum se va face”. E de studiat.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *