Teoreticienii trendy ai Noii Ordini (termen gelatinos şi ipocrit, diluat prin repetiţia până la exasperare), întruchipaţi simbolic de Fareed Zakaria – jurnalist american de origine indiană, autorul bestsellerului Lumea Postamericană, par a fi impus deja, cel puţin pe agenda globală, marota apusului hegemoniei Statelor Unite.
Motorul turbo al ideilor simpliste s-a turat din plin: noua modă BRIC străluceşte pe catwalk-urile formatelor publice de dezbatere. Pe calul alb al acestui succes de casă soseşte, acomodant, ideea proximă a unei Chine super-star politic, economic şi militar.
Analiştii fast-food, mereu seduşi de produsele sintetice asezonează cifre irelevante, mixturi ideologice centrate iconic, desene de mână, artificii retorice, comparaţii şi pilde istorice, reşapează teoriile anilor ’80 despre convergenţa sistemelor: modelul Vestic e obosit, China va prelua comanda.
Gândirea zakariană se arată a fi, pentru spiritul modern, biblia, coranul, taoismul şi budismul în sinteză. Interesant că şi pe culoarele conservatoare ale FMI şi ale Băncii Mondiale se vorbeşte, în şoaptă, despre reducerea tuturor G-urilor la G2: SUA şi China.
În faţa acestei agresiuni ideatice fără precedent, şcolile de geostrategie din SUA confirmă sporadic sau infirmă prudent (Parag Kanaa, analist CFR, vede în lucrarea Lumea a doua doar o înlocuire a Japoniei de către China, în trilaterala cu Europa).
BRIC, legatar universal al „Tigrilor Asiatici”?
Există premise serioase să vorbim despre BRIC ca despre un substitut al Americii? Poate China aspira la statutul de superputere mondială? Discuţia se poate dilata balzacian.
În opinia mea, BRIC este o creaţie pur teoretică, o forţare analogică. Numitorul comun al Braziliei, Rusiei, Indiei şi Chinei pare a fi mai degrabă, decât „supraîncălzirea” economică şi cu simptome de boom (ce va urma după?), o acută lipsă de democraţie politică laolaltă cu precaritatea pieţelor de capital şi disfuncţiile monetare.
Înainte de BRIC au fost „tigrii asiatici”, un déjà-vu al istoriei economice actuale. Au fost suficiente trei zile şi o mână invizibilă presupusă a fi a lui Soros, pentru ca întreg eşafodajul cu certificat solid al emergenţilor Extremului Orient să se prăbuşească însă cu zgomot, în 1997, în contextul „epidemiei asiatice” începute cu degringolada monedelor thailadeză şi malaysiană.
Ultima căzută, Coreea de Sud, a unsprezecea economie a lumii, cel mai suculent succes-story al vremii. Cauze complexe, dar una fundamentală: infantilismul sistemului financiar. Sunt azi premisele unei reeditări? O analiză mai serioasă a cauzelor ar genera, probabil, un răspuns pozitiv: căderea BRIC nu e iminentă, ea este, ca să zic aşa, în grafic.
China, in your hand!
Decuplată de plutonul BRIC, China merită o discuţie aparte. Din punct de vedere economic, la suprafaţă colecţionăm superlative: exporturi în explozie, peste 1.000 de miliarde de dolari anual, 700 de miliarde plasate în titluri de stat străine, expansiune economică majoră în Africa – zece miliarde investiţii directe numai în 2010, PIB în creştere continuă cu 10 la sută pe an, rezerve valutare uriaşe, 2,65 trilioane de dolari.
Geopolitic, Noul Mare Joc şi Noul Drum al Mătăsii au permis infiltrarea Asiei Centrale şi de Sud pe o strategie cu cinci capitole: Podul Transcontinental Eurasiatic, coridor de cale ferată şi conducta, prin Kazahstan până la Caspică, drumuri modernizate prin trecătorile din Kîrgîstan şi Uzbekistan şi o prelungire a autostrăzii Karakoram, prin Pakistan, până la Marea Arabiei. De asemenea, China colonizează discret estul Rusiei, creând noi aşezări chinezeşti, preia controlul, prin investiţii masive în infrastructură, asupra unei părţi din Africa şi America de Sud.
În materie de securitate, valsează cu Rusia în cadrul Organizaţiei de la Shanghai, visând compunerea unui triunghi de forţă, prin cooptarea Indiei.
În fond însă, centralismul economic încarcă PIB-ul cu balastul unor investiţii publice, interne şi externe, nerentabile. Sub fardul gros se ascund riduri şi erupţii ulceroase. Zonele Economice Speciale n-au rezonanţă în nivelul de trai naţional. Analiza lui Alan Greenspan în Era turbulenţelor subliniază lipsa de experienţă a managementului financiar şi „sistemul bancar rudimentar” (mare atenţie!). În plan geopolitic, analiştii Kremlinului preconizează o apropiere de Europa, pericolul unei Chine cu acces la resurse naturale imense fiind obiectiv de contracarat inteligent. India construieşte un parteneriat cu SUA, în timp ce Japonia „va fi rival pe cel puţin un secol de-acum înainte”.
Last, but not least, peste 700 de milioane de chinezi, în sărăcie cruntă, autori în 2004 a peste 74.000 de revolte şi demonstraţii izolate care nu au găsit un fir roşu, un suport pentru a merge împotriva guvernului. Avem un laureat al Premiului Nobel, Liu Xiaobo – lider al „Cartei 08″ – , care zace în temniţă, mărturie vie că lucrurile stau prost la capitolul drepturile omului. Sau un potenţial El Baradei chinez deja notoriu. Depinde de unghiul abordării.
În acest timp, SUA merg cu nuiaua şi morcovul: arată obrazul pentru Tibet şi Xianjiang sau încurajează (încă) tacit Taiwanul, dar flatează conducerea chineză, aranjându-i o primire la
Washington demnă de o reînviere a Părinţilor Fondatori.
Între timp, SUA reprezintă destinaţia de 25% din exporturile chineze în contrapartidă la continuitatea Băncii Naţionale a Chinei de a paria pe dolar în detrimentul, să zicem, monedei euro şi de a stivui cu grijă vrafuri de titluri de trezorerie americane proaspăt tipărite.
De ce tac Statele Unite ale Americii?
Obama este exemplul ilustrativ că SUA gestionează, în lume, propria imagine exemplar. Alegerea acestui preşedinte a combătut per se toate aserţiunile calomnioase derivate din proverbul „când vor avea SUA un preşedinte negru”, un fel de paştele cailor yankeu. Un american cu nume arab după 11 septembrie? Apocaliptic. Şi, totuşi, s-a putut. Şi atunci, cum se explică liniştea cu parfum de iasomie în privinţa prognozelor din ce în ce mai asurzitoare, de detronare a Americii din top?
În primul rând, discuţia convine americanilor, ea este o supapă prin care se evacuează lent uriaşele tensiuni antiamericane concentrate pe planetă. A new star is born, ce rost are consumul de energie antiamerican? Oricum SUA vor sfârşi prost – e refrenul pe gustul oricărui adversar. Să-i lăsăm pe chinezi să le aplice decisiva.
În al doilea rând, uncle Sam are control total pe circuitele şi pieţele financiare, care funcţionează pe un model perfecţionat continuu în laboratoarele marilor universităţi şi institute americane. Un nou „proiect” al derivativelor fluturat la nasul încă nedotat cu senzori de arome false ar putea opri marşul triumfal al economiei chineze? Cred în abilitatea SUA de a exporta bombe cu ceas frumos ambalate!
În al treilea rând, pupitrul de comandă pentru magnitudinile revoltelor sociale se află la Washington, după cum o relevă şi modelul clasic reevaluat şi upgradat în Egipt. Dacă s-ar dori, nici Marele Zid Virtual Chinezesc – cenzorul Google – nici vigilentele servicii ale comunismului de piaţă nu ar putea opri formarea unei mase critice în stare să arunce în aer „piramida” centralismului democratic. Fără de care China ar plonja pe tobogan, înapoi în timp, lăsând loc tranziţiei care ar reconfigura, din nou, economia mondială. Cu SUA revenite „spectaculos”!
Brzezinski for ever
Deşi poate considerat vetust de către analiştii fast-food de tipul Gideon Rachman de la Financial Times, eu cred că Zbigniew Brzezinski, acela care în Triada Strategică elabora, în urmă cu un deceniu, un decalog sub întrebarea: „Ce este şi ce nu este China”, profeţind, cu iluminare iniţiatică aproape „China nu va fi o putere globală, deşi este o putere regională capabilă de a-şi susţine interesele naţionale”, are dreptate. Ca şi în avertismentul introdus subtil, în penultimul punct al decalogului „China nu va putea evita grevele, tensiunile politice interne, pentru că este un oximoron comunismul comercial”. Fapt pe care chinezii l-ar fi putut afla şi de la Marx, dacă preocuparea de a amesteca savant uleiul cu apa nu ar fi creat anumite blocaje ale mişcării neuronale în unele zone ale conducerii de partid şi de stat.
Articol publicat in QMagazine